Teza de Doctor in Drept in Romanian

Ministerul Învăţămîntului Universitatea de Stat din Moldova

 Facultatea Drept

Teză de Doctor in Drept

 Tema: Elemente de teoria generala a dreptului

Hazim Abd Elatif Mashkur Alrabiy

Chişinău 2007

Plan: Introducere 1. Consideraţii generale privind tipologia dreptului....................

2. Conceptul de tip istoric de drept..............................................

3. Familiile de drept contemporane.............................................

3.1. Familia juridică romano-germanică......................

3.2. Familia juridică anglo-saxonă...............................

3.3. Alte tipuri de sisteme juridice...............................

3.3.1. familia socialistă de drept............................

 3.3.2. dreptul musulman.........................................

3.3.3. dreptul hinduşilor.........................................

 4. STRUCTURA NORMEI JURIDICE SI CARACTERISTICILE NORMEI JURIDICE DE DREPT CONSTITUTIONAL

Încheiere............................................................................................ Bibliografie........................................................................................ Introducere Problema tipologiei dreptului în condiţiile actuale capătă o importanţă deosebit de mare. În sec. XX numărul sistemelor juridice a crescut aproape de 3 ori şi acum atinge cifra de 200. În acest context, este vorba, bineînţeles, nu numai despre caracterisicile numerice şi despre varietatea considerabilă a sistemelor juridice naţionale, ci şi despre neuniformitatea dezvoltării sociale şi istorice, care determină joncţiunea într-o secţiune sincronică a celor mai diferite stadii de dezvoltare a dreptului. De aceea tipologia juridică este o premisă necesară a analizei diferenţiate, multilaterale a hărţii juridice a lumii. În plan filozofic ea demonstrează unitatea comunului – tipului de drept istoric, specificului - familiei de drep, şi a unicităţii – sistemului juridic naţional concret. Analiza respectivă este mai ales necesară statelor care nu au tradiţii vechi, stabile în condiţiile legiferării, care întreprind primii paşi în crearea cadrului normativ naţional; deoarece în baza acestea este posibil de a determina trăsăturile specifice ale fiecărei familii de drept, şi pe baza realităţii din ţările respective de a determina propria cale în această direcţie. Scopul prezentei lucrări rezidă în studierea literaturii de specialitate în domeniul propus pentru investigaţie, a opiniilor doctrinare în materie şi ca rezultat formularea anumitor concluzii referitoare la tipologia dreptului. Pentru realizarea scopului propus lucrarea de faţă a fost structurată în trei capitole, în care, într-o ordine logică şi consecutivă m-am străduit să reflect toate aspectele tematicii abordate, în vederea cărui fapt am analizat nu numai părerile autorilor autohtoni, ci şi români şi ruşi. 1. Consideraţii generale privint tipologia dreptului După părerea unor autori , obiectul fundamental al tipologiei juridice este categoria de „sistem juridic”, strîns legată de aşa noţiuni conceptuale iniţiale ca „harta juridică a lumii”, „tipul de drept istoric”, „familia sistemelor juridice”, „sistem juridic naţional”. Într-un sens restrîns sub sistem juridic se subînţelege dreptul unui stat concret, indicat terminologic prin „sistem naţional”. În acest caz noţiunea de „sistem juridic” nu este sinonimul noţiunii „sistem de drept”, deoarece aceasta din urmă este o noţiune institutivă ce dezvăluie legăturile reciproce, raportul şi structura ramurilor dreptului, fapt ce este determinat de factori de ordin obiectivi şi subiectivi. Noţiunea de „sistem juridic”, consideră aceiaşi autori, este mai largă decît cea de „sistem de drept”. Pe lîngă structura institutivă de drept ( sistem de drept ) ea mai cuprinde şi un şir de componente ale vieţii juridice a societăţii, analiza cărora permite evidenţierea acelor părţi şi aspecte ale dezvoltării juridice, care nu pot fi elucidate doar prin analiza structurii institutive. Noţiunea de „sistem juridic” folosită în al doilea sens este foarte legată de dreptul comparat. Aici terminologia este destul de diversă: de la termenul „familia sistemelor juridice”, „cercuri juridice” la „comunitate structurală”; cel mai restrîns fiind termenul „familie juridică”. Categoria „familie juridică” serveşte pentru desemnarea unităţii relative a sistemelor juridice naţionale, care au principii juridice asemănătoare şi reflectă acele particularităţi ale sistemelor indicate, care sînt condiţionate de asemănarea dezvoltării lor istorice concrete: structuri, izvoarelor, instituţiilor şi ramurilor principale, culturii juridice, tradiţiilor etc. Ea este auxiliară în raport cu noţiunea „ tipul de drept istoric”, reflectînd mai întîi de toate independenţa relativă a formei juridice, particularităţile conţinutului tehnico-juridic al dreptului. Aşa dar, o familie juridică este o totalitate de sisteme juridice naţionale în cadrul unui tip de drept, asociate prin comunitatea formării istorice, structurii izvoarelor, principalelor ramuri şi instituţii juridice, aplicării dreptului, aparatului de noţiuni şi categorii ale ştiinţei juridice. În sens larg categoria „sistem juridic” este întrebuinţată ca identică cu o noţiune de „tipul de drept istoric”, care cupride caracteristica esenţiala sintetizată a sistemelor juridice ale unei formaţiuni social-economice şi exprimă principalul şi esenţialul, caracteristic fiecărui sistem. Însă termenul „tipul de drept istoric” nu poate cuprinde toată diversitatea sistemelor juridice contemporane. Avînd în vedere toate sistemele juridice naţionale de pe glob, în literatura juridică sînt întrebuinţaţi termenii: „harta juridică a lumii”, „geografia juridică a lumii”, „comunitatea sistemelor juridice”. Se mai distinge şi tipologia globală, bazată pe criterii social-economice şi clasificarea în cadrul tipologiei globale, bazată pe criterii juridice. În cadrul tipologiei globale este stabilită apartenenţa sistemelor juridice actuale la un anumit tip istoric de drept. Criteriul folosit la structura ei este formaţiunea social-economică. Tipologia globală a sistemelor juridice actuale fixează principalul, fără care nu poate fi tipul istoric de drept. Ea caracterizează sistemele juridice ca componente ale unei formaţiuni social-economice anumite, prezentîndu-se sub diferite forme şi manifestări. Problema tipologiei juridice nu se epuizează prin raportul comunului şi specificului. Mai există şi un alt nivel – intermediar – fără care nu se poate fi studiat un sistem juridic actual. El presupune folosirea categoriei filozofice de „specific” ca exprimare a legăturii dialectice reciproce dintre comun şi unic în studierea sistemelor juridice actuale. În acest caz este vorba de o triplă legătură: tipul istoric de drept – rezultatul tipologiei globale ( familia juridică ) – rezultatul clasificării şi sistemul juridic concret. În fiecare sistem juridic naţiona apar, în primul rînd, trăsături determinate de legităţile generale ale dreptului, adică semne caracteristice tuturor sistemelor juridice, dreptului în general, în al doilea rînd, trăsături ce se unesc doar cu unele din ele în cadrul unui tip istoric de drept, în al doilea rînd, trăsături ce se unesc în cadrul familiei juridice şi grupului juridic, şi, în sfîrşit, în al patrulea rînd, trăsături caracteristice numai sistemului juridic naţional dat. În cadrul tipologiei juridice este posibilă şi necesară o clasificare, care ar lua în consideraţie particularităţile concret-istorice, tehnico-juridice şi altele ale diferitor sisteme juridice. Clasificarea sistemelor juridice contemporane trebuie abordată ca un sistem complex a familiilor juridice. Problema structurii marilor sisteme de drept s-a pus abia dupa primul război mondial şi aceasta se datorează şcolii comparatiste iniţiate de englezul Gutteridge şi continuată de elevii lui, francezul David Rene şi englezul Hamson1. Printre numeroasele încercări de clasificare a sistemelor de drept care folosesc diferiţi factori, începînd cu unele criterii etice, rasiale, geografice, religioase şi terminînd cu tehnica juridică şi stilul dreptului, de o popularitate deosebită se bucură cea făcută de David Rene. El critică aceste clasificări pentru ideile preconcepute ale autorilor, deoarece ele nu au un criteriu unic, ceea ce conduce la rezultate neştiinţifice. Iniţial, profesorul francez susţinea că există două sisteme principale de drept: romano-germanic şi anglo-saxon. În ultimul timp, David Rene a înaintat ideea despre o nouă clasificare, conform căreia în lume ar exista cinci sisteme principale de drept. Primul, cel al lumii occidentale, bazat pe principiile moralei creştine, pe principiile politice şi sociale ale democraţiei libere şi pe o structură economică capitală. Al doilea sistem îl denumeşte „al lumii sovietice” diferit din cauza structurii orînduirii sociale căreia i se aplică. Cel de-al treilea este sistemul islamic, al patrulea, cel hindus, iar al cincilea, sistemul chinez tradiţional2. El propune urmatoarele criterii de clasificare a sistemelor de drept: - criteriul ierarhiei izvoarelor de drept după care distingem: dreptul statelor în care izvor principal de drept este legea – Franţa, Germania, Italia etc.; - dreptul statelor în care acest rol este jucat de jurisprudenţă sau de cutumă sistemul de drept common-low englez şi cel american; - identitatea unor instituţii, concepte şi tehnici fundamentale. Juristul german K. Zweigerdt, în calitate de criteriu de clasificare ia noţiunea de stil juridic, care ia în consideraţie cinci factori: 1. apariţia şi evoluţia sistemului juridic; 2. specificul gîndirii juridice; 3. instituţiile juridice specifice; 4. natura izvoarelor dreptului şi modurile de interpretare a lor; 5. factorii ideologici. În această bază K. Zweigerdt deosebeşte opt cercuri juridice: romanic, germanic, scandinavic, anglo-saxon, socialist, islamic, hindus. Deci, tipologia juridică poate fi abordată, în principal, sub două aspecte: al tipurilor istorice de drept şi al familiilor juridice, fiecare tinînd cont de criteriile menţionate mai sus. 2. Concepul de tip istoric de drept După cum s-a menţionat deja, în general, ştiinţa juridică cunoaşte două abordări cu privire la gruparea sau clasificarea dreptului: prima, bazată pe anumite caracteristici ale conţinutului şi formei dreptului, îl grupează în mari sisteme sau familii, a doua întemeiată pe criteriul cronologic, istoric îl grupează în tipuri de drept. Vorbind despre clasificarea pe tipuri de drept, teoria marxistă, pornind de la teza caracterului exclusiv de clasă a dreptului, vorbeşte de patru tipuri de drept sclavagist, feudal, burghez şi socialist. După părerea unor autori1, pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului s-ar putea distinge ca tipuri istorice de drept după dreptul incipient din comuna primitivă, dreptul antic, (cu unele grupe mari ca: dreptul oriental, dreptul greco- roman); dreptul medieval ( cu unele grupe prin care s-ar distinge dreptul european de origine romano-germanică şi common-low, dreptul islamic, indian, chinez), întregul drept medieval este marcat de aspectul religios şi tradiţional; dreptul modern (caracteristic instaurării economiei capitaliste, liberale, de piaţă); dreptul contemporan care, deşi are sau tinde să aibă unele trăsături comune, mai ales datorită influenţei tot mai pronunţate a dreptului internaţional cu principiile sale, se diferenţiază în mai multe grupe, unele din ele corespunzătoare sistemelor sau familiilor de drept amintite mai sus. Astfel, s-ar putea diferenţia următoarele grupe: - dreptul societăţilor democratice cu economie de piaţă în care se include dreptul din fostele ţări socialiste, aflate în faza de tranziţie spre democraţie şi statul de drept; - dreptul socialist, aflat în ţările unde se mai menţine sistemul socialist; - dreptul ţărilor în curs de dezvoltare sau a lumii a III-a care mai păstrează puternice elemente tradiţionale şi religioase, cum este, bunăoară, dreptul islamic, dreptul budist sau hindus1. Dezvoltarea puternică a relaţiilor şi colaborării internaţionale, existenţa mijloacelor moderne de comunicaţii care practic au anulat distanţele de pe Pămînt, fac posibilă şi necesară apropierea şi infuenţa reciprocă a sistemelor de drept din toate ţările existente astăzi pe glob. Cu atît mai mult are loc o apropiere mergînd pînă la unificare între sistemele de drept ale ţărilor cuprinse în diferite forme de colaborare internaţională, cum este de exemplu, Comunitatea Economică Europeană care a dus şi la naşterea unui sistem propriu de drept denumit drept comunitar. Astfel, în literatura juridică de astăzi se fac numeroase încercări în scopul realizării tipologiei statului şi dreptului, demonstrării logicii dezvoltării şi funcţionării lor în lumea contemporană. Un interes mărit prezintă două tratări a acestei probleme efectuată de curentul civilizat şi de cel formativ. La baza tratării civilizate stă opinia că fiecare societatea, datorită specificului, legăturii şi interdependenţei diferitelor sale sfere (economică, politică, dreptului, sociale, culturale, ideologice, religioase, tradiţii) prezintă un tot întreg – civilizaţie2. În dependenţă de un fel sau altul de interacţiune a componentelor societăţii, durata existenţei, scopurilor toate civilizaţiile existente cîndva şi în prezent pot si divizate în anumite grupe. O astfel de divizare se răsfrînge asupra tuturor componentelor sale, inclusiv asupra statului şi dreptului. Astfel, cunoaşterea tipurilor de bază a civilizaţiilor permite foarte uşor realizarea tipologiei statului şi dreptului. Unul din cei mai de vază cercetători ai acestui curent se consideră A. Toinbi. Conform concepţiei lui A. Toinbi, istoria omenirii prezintă în sine istoria doar unor civilizaţii-culturi luate aparte1. Astfel, după părereea lui, istoria omenirii prezintă istoria a 21 de civilizaţii, dintre care astăzi s-au păstrat doar 8 (chineză, hindusă, islamică, occidentală, ortodoxă ş.a.). Toate civilizaţiile existente şi care au existat A. Toinbi le recunoaşte egale după valorile lor culturale şi alte valori. Totodată fiecare civilizaţie în dezvoltarea sa a trecut cinci stadii: apariţia, creşterea (dezvoltarea), fracturare (dezichilibru), descompunere şi ulterioara distrugere (desfiinţare). Deoarece procesele sociale ce au avut loc în fiecare civilizaţie sînt identice, autorul încearcă deducerea unor legi empirice de dezvoltare socială. După părerea lui, forţa de dezvoltare a civilizaţiei nu este dezvoltarea economică, ci „minoritatea creatoare” a societăţii, capabilă reuşit să reacţioneze la diferite evenimente şi să atragă după sine populaţia. Modalitatea de reacţionare a societăţii la evenimentele exteriare determină, în ultima instanţă, sistema valorilor sociale. Civilizaţia se păstrează pînă atunci pînă cînd „minoritatea creatoare” este capabilă să hotărască problemele puse în faţa societăţii şi să ducă după sine partea majoritară pasivă. Cum numai elita creatoare devine incapabilă să rezolve problemele, ea se transformă în minoritatea de guvernare care forţat deţine puterea. Aceasta provoacă lupta majorităţii cu elita creatoare şi în procesul acestei lupte cevilizaţia inedit se distruge. Totodată civilizaţia poate dispărea ca rezultat al acaparării de către altă civilizaţie sau datorită catastrofelor naturale. Fiecare civilizaţie îşi păstrează stabilitatea datorită componentelor sale statul şi dreptul2. Respectiv, se poate spune despre dependenţa tipologiei statului şi dreptului de civilizaţiile existente, astfel despre 21 de tipuri de drept. Dar o tipologie specială a dreptului nu a fost elaborată de A. Toinbi. În literatura de specialitate se consideră că tratarea civilizată a problemei tipologiei dreptului nu rezolvă toate aspectele acestei problematici. Ca argumente se invocă: - în primul rînd, baza tipologiei – civilizaţia, în literatura contemporană apare destul de nedeterminată. Se consideră ca istoria omenirii mai degrabă este tratată, după A. Toinbi, în limitele tipurilor de civilizaţie evidenţiate de el şi nu invers. - în al doilea rînd, după coreacta apreciere a lui V.S. Nerseseanţ, în baza acestui studiu mai degrabă se pot evidenţia diferite forme de organizare a puterii de stat şi de reglementare normativă. - în al treilea rînd, A. Toinbi simplifică destul de mult procesele sociale reale de dezvoltare a societăţii, constatînd că toate civilizaţiile sînt sortite pieririi. Curentul formativ de tratare a tipologiei statului şi dreptului pune la baza tipologiei formaţiunea social-economică. Relaţiile economice, fiind baza şi izvorul dezvoltării societăţii, permite evidenţierea unicităţii, asemănătorilor diferitor state, precum şi trăsăturilor lor specifiice. Trecerea de la o formaţiune social-economică la alta se realizează din cauze obiective. Schimbul consecutiv al celor patru formaţiuni social-economice obiectiv determină logica dezvoltării statului şi dreptului şi etapele de bază a acestei dezvoltări. Formaţiunile social-economice sclavagistă, feudală, burgheză şi socialistă corespund tipurilor de stat şi drept sclavagist, feudal, burghez şi socialist. De unde se concluzionează că prin tip istori de drept trebuie de înţeles totalitatea esenţialelor calităţi, legături, care reflectă esenţa lui în limitele formaţiunii social-economice determinate1. 3. Familiile de drept contemporane: 3.1 familia juridică romano-germanică Familia juridică romao-germanică sau continentală (Franţa, Germania, Italia, Spania şi alte ţări) are o istorie îndelungată. Ea s-a format în Europa în baza studierii dreptului roman la universităţile italiene, franceze şi germane, care au întemeiat în sec. XII-XVI în baza culegerii de legi a lui Iustinian o ştiinţă juridică pentru multe ţări europene. A avut loc procesul cu denumirea „preluarea şi adaptarea dreptului roman1”. La prima sa etapă această preluare şi adaptare avea un caracter doctrinar, deoarece era independent de politică, fiindcă nu se aplica nemijlocit, se studiau noţiunile de bază ale dreptului roman. La următoarea etapă, această familie a început să se supună legităţilor comune a dreptului cu economia şi politica, mai întîi de toate în legătură cu proprietatea, schimbul etc. Codificările naţionale au atribuit dreptului o anumită claritate, au facilitat aplicarea şi au devenit o consecinţă logică a concepţiei formate în Europa continentală desre norma juridică şi despre drept în general. Ele au incheiat formarea familiei juridice romano-germanice ca fenomen integru. Pentru familia romano-germanică sînt caracteristice existenţa dreptului scris, sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public şi privat, precum şi divizarea lui în ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică romano-germanică este caracterul lui codificat, fondul de noţiuni comune, un sistem mai mult sau mai puţin comun al participiilor juridice. În toate aceste ţări există constituţii scrise, normele cărora au o autoritate juridică superioară, care este susţinută şi de stabilirea în majoritatea ţărilor a unui control juriciar al constituţionalităţii legilor ordinare. Constituţia delimitează competenţa elaborării dreptului a diferitelor organe de stat şi în corespundere cu această competenţă înfăptuiesc diferenţierea diferitelor izvoare ale dreptului. Doctrina juridică romano-germanică deosebesc trei tipuri de legi ordinare: codurile, legile speciale (legislaţia curentă) şi culegere de norme1. În majoritatea ţărilor continentale acţionează coduri civile, penale, procesual civile, procesual penale şi altele. Sistemul legislaţiei curente este de asemenea destul de ramificat. Legile reglementează sfere distincte ale vieţii sociale, numărul lor în fiecare ţară este semnificativ. Printre izvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor normative subordonate legilor: regulamente, decrete etc. Situaţia obiceiului în sistemul de izvoare al dreptului romano-germanic este specifică, neobişnuită, el poate acţiona nu numai în completarea legii dar şi pe lîngă lege. Sînt posibile situaţii cînd obiceiul ocupă o poziţie împotriva legii, de exemplu, în dreptul navigaţiei italiene, unde obiceiul maritim prevelează asupra normei codului civil. În general, însă, obiceiul în prezent şi-a pierdut caracterul de sursă independentă a dreptului cu rare excepţii. Cît priveşte practica juduciară ca izvor de drept, aici poziţia doctrinei este destul de contradictorie. Cu toate acestea practica judiciară poate fi referită la numarul izvoarelor auxiliare. În sistemul juridic romano-germanic un loc deosebit îl ocupă doctrina ce a elaborat principiile generale ale structurii acestei familii juridice. Doctrina joacă un rol important în activitatea de elaborare, pregătire a legilor, precum şi în activitatea de aplicare a actelor normative. Odată cu dezvoltarea legăturilor internaţionale capătă o mare importanţă pentru sistemele juridice naţionale dreptul internaţional. În unele ţări convenţiile internaţionale au o putere juridică mai mare decît legile naţionale. În toate ţările familiei romano-geranice este cunoscută divizarea dreptului în public şi privat. Această divizare poartă un caracter general, este preponderent doctrinară şi în ultimul timp şi-a pierdut însemnătatea de cîndva. În linii generale se poate spune că la dreptul public se atribuie acele ramuri care determină statul, activitatea organelor de stat, şi relaţiile individului cu organele statului; iar la dreptul privat – ramurile ce reglementează relaţiile reciproce ale indivizilor. În fiecare dintre aceste sfere în fiecare dintre ţările familiei juridice respective nimeresc aproximativ aceleaşi ramuri. Apartenenţa dreptului diferitor ţări europene la familia juridică romano-germanică nu exclude anumite deosebiri între sistemele juridice naţionale. Astfel, dreptul francez pe de o parte şi dreptul german pe de altă parte au servit drept model în baza caruia în interiorul acestei familiei juridice se deosebesc două grupuri juridice: romanic, din care fac parte Belgia, Luxemburg, Olanda, Italia, Portugalia, Spania şi cel germanic care include Austria, Elveţia şi alte ţări. 3.2. familia juridică anglo-saxonă Spre deosebire de ţările romano-germanice unde izvorul de bază al dreptului este legea, în ţările familiei juridice anglo-saxone ca izvor de bază a dreptului este norma formulată de judecători şi exprimată în precedente judiciare. Dreptul comun anglo-saxon ca şi dreptul roman s-a dezvoltat după principiul „Dreptul este acolo unde este apărarea1”. Şi necătînd la toate încercările de codificare dreptul comun englez, completat şi perfecţionat de legile „dreptului de echitate”, are la bază un drept de procedent creat de judecătorii. Acest fapt nu excludee creşterea rolului dreptului statular (legislativ). Astfel, dreptul a obţinut o triplă structură: - dreptul comun bazat pe precedent, izvor de bază; - dreptul de echitate – care completează şi corectează izvorul de bază; - dreptul statular - dreptul scris de origine parlamentară. Trăsăturile specifice înţelegerii juridice în acest sistem de drept se explică prin formula: Mijlocul apărării judiciare e mai important decît dreptul, deoarece greutatea de bază se reduce la posibilitatea adresării în jurisdicţia regală. La sfîrşitul sec. XIII creşte rolul şi importanţa dreptului statutar, în legătură cu ce rolul judecătorilor în crearea dreptului a început să fie restrîns, limitat. În sec. XIV-XV în legătură cu dezvoltarea relaţiilor burgheze a apărut necesitatea de a ieşi din limitele rigide ale precedentului. Rolul de judecată şi l-a asumat cancelarul regal, care a început să soluţioneze în ordinea anumitei proceduri litigiile privind adresarea către rege. Ca rezultat, de rînd cu dreptul comun, s-a creat dreptul de echitate. Pînă la reforma din 1873-1875 în Anglia exista dualismul judiciar: înafară judecăţilor, care aplicau dreptul comun, exista judecata Lordului-Cancelar. Reforma a intrigat dreptul comun cu dreptul de echitate într-un sistem integru al dreptului de precedent. În familia juridică anglo-americană se deosebesc grupurile de drept englez şi legat de el prin originea sa – dreptul SUA. În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Austria, Noua Zelandă, fostele colonii britanice (în prezent 36 de state sînt membre ale Comunităţii). Dreptul SUA, avînd drept sursă dreptul englez, în prezent este destul de independent. Excepţii fac statul Luiziana, unde un rol considerabil îl joacă dreptul francez şi statele cele mai sudice, pe teritoriul cărora este răspîndit dreptul Spaniei. Dreptul comun este un sistem, care poartă amprenta istoriei, iar această istorie pînă în sec. XVIII este o istorie exclusiv a dreptului englez care s-a dezvoltat, după cum am menţionat deja, pe trei căi: formarea dreptului comun, completarea lui cu dreptul de echitate şi interpretarea statutelor. Însă, dacă juriştii familiei juridice romano-germanice consideră dreptul o totalitate de norme juridice stabilite dinainte, atunci pentru un englez dreptul este în general aceea la ce va ajunge examinara judiciară. Pe continent juriştii sînt interesaţi în primul rînd de faptul cum este reglementată situaţia data, în Anglia - în ce ordine ea trebuie corectată pentru a ajunge la o hotărîre judiciară corectă. În ţările din familia romano-germanică justiţia se face de către judecători care posedă diploma de jurişti; în Anglia chiar şi judecătorii din Tribunalul Suprem pînă în sec. XIX nu trebuiau să aibă neapărat studii juridice universitare: ei însuşiau profesia lucrînd ca avocaţi şi studiind practica de procedură judiciară. Abia în timpurile noastre dobîndirea diplomei universitare a devenit o condiţie importantă pentru a deveni avocat sau judecător. Examenele profesionale care permit ocuparea de profesii juridice au devenit foarte serioase. Dar şi în prezent, după părerea englezilor, principalul este ca dosarele să fie examinate în judecătorii de către oamenii practici. După păreea lor, pentru a judeca bine este de ajuns să se respecte principiile de bază ale procedurii judiciare, care sînt o parte componentă a eticii generale. Dreptul englez şi astăzi rămîne un drept judiciar, elaborat de către judecători în procesul examinării cazurilor aparte. Luînd în consideraţie regulile precedentului, o asemenea abordare asigură situaţia în care normele de drept ale sistemelor romano-germanice, în schimb fac dreptul mai cazuistic şi mai puţin concret. Structura dreptului în familia juridică anglo-saxonă, concepţia dreptului, sistemul de izvoare ale dreptului, limbajul juridic – totul este diferit de cele din sistemele juridice ale familiei romano-germanice. În cadrul dreptului englez lipseşte divizarea dreptului în public şi privat, care este înlocuită aici cu divizarea în drept comun şi dreptul de echitate. Ramurile dreptului englez nu sînt atît de bine pronunţate ca în sistemele de drept continentale, fapt ce l-au determinat doi factori: în primul rînd, toate judecătoriile au o jurisdicţie comună, adică pot examina diferite categorii de dosare – de drept public si privat. Jurisdicţia împărţită duce la delimitarea ramurilor dreptului, iar cea unificată are efect opus. În al doilea rînd, dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe calea practicii judiciare şi a reformelor legislative în cazuri aparte. În Anglia nu există coduri de tip european. Deaceea pentru un jurist englez dreptul este omogen. Doctrina engleză nu cunoaşte discuţii despre diviziunile structurale ale dreptului, preferînd mai mult rezultatul decît argumentări teoretice. Revoluţia Americană a înaintat pe primul plan ideea dreptului american naţional independent, care ar rupe legăturile cu trecutul său englez. Adoptarea Constituţiei federale scrise din 1787, a constituţiilor statelor ce au intrat în competenţa SUA, a fost un prim pas pe această cale. Se presupunea o respingere totală a dreptului englez, iar odată cu el – a principiului precedentului şi altor semne caracteristice pentru dreptul comun. Dar trecerea dreptului american în familia juridică romano-germanică nu a avut loc. Numai unele state, fostele colonii franceze sau spaniole ( Luiziana, California ) au adoptat coduri de tip european, care cu timpul s-au pomenit absorbite de dreptul comun. În general, în SUA s-a format un sistem dualist, asemănător celui englez: dreptul precedentului în interacţiune cu cel legislativ. În Anglia şi SUA exista aceeaşi concepţie a dreptului şi a rolului său. În ambele ţări există aceeşi divizare a dreptului, se folosesc aceleaşi metode de interpretare a dreptului. Pentru un jurist american ca şi pentru unul englez, dreptul este mai întîi de toate un drept al practicii judiciare. Normele elaborate de legiuitor pătrund cu adevărat în sistemul de drept americat numai după o aplicare şi interpretare a lui repetată de către judecătorii şi numai după ce se va putea face referire la hotărîrile judiciare care l-au aplicat şi nu la norme nemijlocit. Prin urmare, dreptul SUA, în general, are o structură analogică cu structura dreptului comun. Dar numai în general. În procesul examinării unei probleme apar diferite deosebiri structurale dintre dreptul englez şi cel american, multe din care sînt considerabile cu adevărat şi nu pot fi neglijate1. Una din aceste deosebiri considerabile este legătura de structură federală a SUA. Statele din componenţa SUA sînt dotate cu o competenţă destul de largă, în cadrul căreia ele îşî făuresc legislaţia lor şi sistemul de drept precedent, în legătură cu aceaste se poate spune ca în SUA există 51 sisteme de drept – 50 a statelor membre şi una federală. Judecătoriile feicărui stat îşi exercită jurisdicţia independent una faţă de alta şi de aceea nu este neapărat condiţia de respectare a hotărîrii luate de judecătoria unui stat în altul. Cît de puternică nu ar fi tendinţa spre un caracter unitar al practicii judiciare, nu sînt rare cazurile cînd judecătoriile state adoptă asupra unor dosare asemănătoare hotărîră neidentice, uneori chiar contradictorii. Acest fapt provoacă coliziuni. Încă o deosebire a dreptului american de cel englez este acţiounea puţin mai liberă a regulii precedentului, instanţle superioare judiciare ale statelor şi Curtea Supremă a SUA nici odată n-au fost legate de propriile lor precedente. De aici libertatea considerabilă şi capacitatea de manevre în timpul procesului de adaptare a dreptului la condiţia ce se schimbă. Această comportare mai liberă cu precedentul capătă o deosebiră importanţă în legătură cu competenţa judecătoriilor americane, necunoscută judecătoriilor engleze, de a exercita controlul asupra constituţionalităţii legilor. Dreptul controlului constituţional, folosit activ de Curtea Supremă, subliniază rolul puterii judiciare în sistemul american. Posibilităţile mari ale influenţei judiciare asupra legislaţiei nu exclude faptul ca legislaţia în sistemul juridic al SUA să aibă o pondere mare şi să fie mai importantă decît dreptul statular în Anglia. Aceasta se datorează în primul rînd existenţei constituţiei scrise, mai corect constituţiilor, şi în plus competenţei legislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ de către ele. În dreptul statular al SUA se întîlnesc numeroase coduri, care sînt cunoscute dreptului englez. În cîteva state acţionează codurile civile, în jumătate din statele SUA coduri de procedură civilă, în toate penale, în unele de procedură penală. O formă de codificare deosebită în SUA a devenit crearea aşa numitelor legi şi coduri cu caracter unitar, scopul cărora este de a stabili o posibilă unitate a acelor părţi ale dreptului, unde acest lucru este deosebit de necesar. Pregătirea proiectelor acestor legi şi coduri este înfăptuită de Comisia Naţională a reprezentanţilor tuturor statelor împreună cu Institutul American de drept şi Asociaţia Americană a avocaţilor. Pentru ca proiectul să devănă lege, el trebuie să fie adoptat de state. Printre codurile de acest gen, primul şi cel mai cunoscut este Codul comercial unitar, care a fost adoptat oficial în 1962. În SUA ca şi în Anglia aplicarea legii depinde de precedentele judiciare, de interpretarea lor şi nu sînt garanţii că legile sau codurile unitare vor fi interpretate peste tot la fel de practica judiciară. Deci, într-o viziune generală, preocuparea dominantă a normelor de common-low este restabilirea imediată a ordinii juridice tulburate şi nu stabilirea normelor de bază ale societăţii1. 3.3. Alte tipuri de sisteme juridice În acest compartiment al lucrării de faţă ne vom opri succint la sistemul de drept socialist, precum şi la sistemele de drept religios. 3.3.1. Familia socialistă de drept Familia socialistă de drept (sau sistemele juridice socialiste) formează sau, mai corect, au format după părerea unor autori, a treia familie juridică. Sistemele juridice a ţărilor ce se atribuie la „lagărul socialist” mai inainte s-au atribuit la familia juridică romano-germanică2. Şi la etapa contemporană ele păstrează un şir de trăsături comune. Norma juridică aici întotdeauna se precauta şi se precaută ca un model general de comportament. S-au păstrat într-o măsură considerabilă şi sistemul dreptului şi terminologia ştiinţei juridice, formată prin străduinţele savanţilor europeni şi sovietici cu rădăcinile sale în dreptul roman. Necătînd la considerabilele asemănnări cu dreptul continental, sistemele juridice socialiste au avut evidente trăsături specifice, determinate de caracterul său pronunţat de clasă. Unicul sau principalul izvor a dreptului socialist de la începutut era creaţia revoluţionară a executanţilor, iar mai tîrziu – actele normativ-juridice, cu referinţă la care se declara că ele reflectă voinţa proletariatului, majorităţii populaţiei, iar apoi – întregului popor, condus de partidul comunist. Actele normative adoptate, marea parte a cărora o formau actele normative subordonate legii, de fapt exprimau voinţa şi interesele aparatului de partid statal. Guverna tratarea, înţelegerea juridică îngustă, restrictivă. Dreptul Public prevela, devinea dominant faţă de cel privat. Pentru sistemul juridic socialist rămînea străină ideea de căutare a unui drept ce ar corespunde principiului de dreptate. Dreptul avea un caracter imperativ, era în cel mai strîns mod legat de politica de stat, era un aspect al ei, se asigura cu puterea de partid şi forţa de constrîngere a organelor de drept. Teoriei, ştiinţei i se reducea rolul de interpretare strictă a dreptului. Necătînd la proclamarea independenţei intstanţelor judecătorilor, acesta rămînea un instrument în maînile clasei (grupei) dominante, garanta dominaţia ei şi proteja interesele ei. Asupra sistemelor juridice socialiste ale Europei, Asiei şi Americii Latine o influenţă considerabilă a avut prima din ele – sovietică. Sistemele naţionale a acestor ţări au fost şi rămîn a fi o varietate a dreptului socialist. La momentul actual se poate de constatat anumite schimbări în ţările ex-socialiste, care au pornit pe calea democratizării societăţii, marea majoritate din care merg, în procesul de creare a dreptului naţional, pe calea dreptului continental. Sistemele juridice a multor ţări din Asia şi Africa nu au o unicitate atît de evidentă ca sistemele analizate deja, în schimb au multe în comun din punct de vedere a esenţei şi formei; toate ele se bazează pe concepte diferite decît cele din ţările occidentale. Se consideră că principiile de care se conduc ţările neoccidentale, sînt de două feluri: 1) se recunoaşte valoarea mare a dreptului, dar însăşi dreptul se înţelege altfel decît în Occident, are loc intercalarea dreptului şi a religiei; 2) se renunţă la însăşi ideea de drept şi se afirmă că relaţiile sociale trebuie să fie reglementate pe altă cale. La prima grupă se referă ţările musulmane, hinduse şi dreptul evreesc; la a doua – ţările Orientului Îndepărtat, Africii şi Madagascarului. 3.3.2. Dreptul musulman Dreptul musulman ca sistem de norme, ce exprimă în formă religioasă general voinţa nobilimii musulmane religioase, într-o oarecare măsură sancţionate şi susţinute de statul musulman în baza sa s-a format în Califatul Arab în sec. VII-X şi este bazat pe religia musulmană - islam. Islamul porneşte de la faptul că dreptul existent a venit de la Allah care într-un anumit moment al istoriei l-a descoperit omului prin prorocul său Muhamed. Acest drept este dat omenirii odată şi pentru totdeauna, de aceea societatea trebuie să se conducă de el şi să nu creeze altul sub influenţa condiţiilor sociale ce se schimbă. Este adevărat că teoria dreptului musulman recunoaşte faptul că revelaţia divină necesită explicaţie, interpretare pentru care au trecut veacuri de muncă asiduă a juriştilor musulmani. Însă aceste eforturi n-au fost îndreptate spre crearea unui drept nou, ci doar pentru a adapta dreptul dat la o întrebuinţare practică. Deoarece dreptul musulman reflectă voinţa lui Allah, el cuprinde toate sferele vieţii sociale, dar nu numai acele care de regulă intră sub incidenţa dreptului. Dreptul musulman în sensul larg determină motivele, pe care trebuie să le ştie un musulmat, posturile care trebuie respectate, pomana care trebuie dată. În acest sens el este un sistem islamic unitar de reglementare social-normativă, care cuprinde atît norme juridice, cît şi nejuridice religioase şi obiceiuri. Sistemul musulman este bazat pe postulate incontestabile ce acordă sistemului statornicie. Juruştii musulmani condamnă totul ce este întîmplător şi nedeterminat. Motivele şi intenţiile persoanei nici odată nu se iau în consideraţie. La examinarea dosarului judecătorul nu apelează la cărţile religioase ci la autorul care le-a interpretat, autoritatea căruia este unanim recunoscută. Dreptul ca o totalitate de norme anumite s-a format în primele două secole ale existenţei islamului. Secolele urmatoare practic nu au admis nimic nou. În cadrul dreptului musulman lipseşte divizarea clasică în dreptul public şi drept privat; din numărul principalelor ramuri ale lui fac parte dreptul penal. Dreptul judiciar şi dreptul familiei. Dreptul musuman care a suportat numeroase influenţe străine, rămine o familie juridică independentă, care acţionează asupra milionelor de ameni. 3.3.3. Dreptul hinduşilor Dreptul hinduşilor, formîndu-se încă în antichitate, şi-a păstrat specificul şi pînă în prezent. Principalul motiv al acestei păstrări se exprimă nu în particulaităţile deosebite ale acestui drept, ci în legătura strînsă a normelor lui cu instituţiile sociale tradiţionale, în primul rînd cu obştea şi cu structurile de castă, foarte stabile, capabile la adaptarea în cele mai diferite credinţe şi ritualuri religioase, valori morale, filosofice şi ideologice, care presupun un anumit mod de viaţă, o anumită organizare sau structură socială. Sistemul de drept hindus este unul din cele mai vechi din lume. De acest sistem de drept ţine dreptul Indiei, Pachistanului, Birmei, Singapurului, Malaziei, precum a unor state de pe partea estică a Africii. În perioada anterioară colonizării britanice dreptul hindus clasic nu se baza nici pe normativele formale stabilite de către autorităţile laice, nici pe hotărîrile judiciare. În fond, el se baza pe lucrările savanţilor, pe comentariile şi pe culegerile lor. Toate aceste lucrări reprezintă o descriere a dreptului obişnuit. Preoţii-jurişti ai Indiei, fără îndoială, jucau un rol important în stabilirea obiceiurilor ce meritau o apreciere juridică. Dreptul hindus a suportat modificări considerabile în perioada expansiunii coloniale engleze. În domeniul dreptului de propritate şi dreptului obligatoriu normele tradiţionale au fost înlocuite cu normele dreptului comun. Alta era situaţia în domeniul dreptuli familiei şi de moştenire, unde totul se hotăra conform dreptului hindus. S-a format ceva de genul „dreptul anglo-hindus1”. Însă nu a avut loc o înlăturare totală a dreptului hindus şi un şir de norme ale lui prelungeau să acţioneze. În timpul luptei pentru independenţă s-a discutat planul codificării totale a dreptului hindus, iar după proclamarea independenţei, în 1947, guvernul Indiei a propus parlamentului să examineze proiectul Codului hindus, care trebuia să cuprindă dreptul de familie şi de moştenire. Însă în urma rezistenţei opuse de puterile conservatoare şi a reacţiei locale proiectul a fost retras de pe ordinea zilei şi guvernul a pornit pe calea pregătirii unor proiecte de legi aparte, această tactică reuşindu-le. Aşa dar, prin dreptul hindus se subînţelege dreptul personal al hinduşilor, modificat de legi şi obiceiuri. Încheiere Ca rezultat al studiului efectuat se cer a fi menţionate următoarele momente. Sistematizarea dreptului, bazată numai pe legăturile, trăsăturile interne, a altor elemente de structură, ca o investigaţie ce are ca obiect numai legislaţia în acţiune şi alte fenomene juridice, se recunoaştere parţială, limitată şi incapabilă să dezvăluie adevărtele legităţi ale dezvolării şi funcţionării dreptului. Scopurile descoperirii tipurilor dreptului se efectuiază cu ajutorul unei forme, varietăţi complexe a clasificării tipologiei, care este recunoscută ca metodă, cu ajutorul căreia se determină legăturile complexe şi dependenţele dintre sferele principale ale societăţii. Specificul tipologiei ca metodă a cunoaşterii ştiinţifice a dreptului se caracterizează prin următoarele: 1) obiectul tipologiei apare nu ca un fenomen, proces oarecare luat aparte, ci dreptul ca un tot întreg; 2) ca bază pentru tipologie se ia nu un singur atribut, caracter, ci ansamblul lor, capabile să determine mai deplin calităţile de esenţă; 3) caracterele luate ca bază pentru tipologie trebuie să aibă o intensitate diferită în manifestarea sa concretă, reală; 4) stările calitative diferite a calităţilor luate ca bază formează clasele de clasificare – tipurile. O tipologie a dreptului corect realizată permite rezolvarea unor probleme importante pentru teoria statului şi dreptului, inclusiv: - evidenţierea, descrierea tipurilor care sînt caracteristice lumii geografice contemporane. Datorită acestor cunoştinţe este posibil determinarea varietatea calitativă reală a geografiei juridice a lumii contemporane, a vedea cît este de diferită sau invers asemănătoare totalitatea sistemelor juridice de astăzi. Cunoaşterea tipurilor de drept existente va oferi argumente suplimentare privind căile şi mecanismele ulterioarei integări economice, politice şi altor forme de integrare a ţărilor contemporane; - descoperirea logicii, legităţilor formării şi dezvoltării de secole a dreptului, precum şi a mecanismului de trecere de la un tip de drept la altul. Tratarea ştiinţifică a dreptului, precum şi a statului, implică cu necesitate şi studierea din punct de vedere istoric a lor. Pentru ştiinţa juridică contemporană este foarte important determinarea faptului care fenomene şi procese au condiţionat dreptul şi statul şi se păstrează în prezent ca mijloace eficiente de conducere cu trebuirile societăţii; - darea unor explicaţii argumentate ale apariţiei şi evoluţiei dreptului, respectiv a statului, pentru a putea combate unele teorii de apariţie a fenomenului juridic, a demonstra caracterul neştiinţific al acestora; - darea unor prognoze argumentate ştiinţific privind căile şi mecanismele dezvoltării de mai departe a dreptului în ansamblu, cît şi într-o ţară concretă; - elaborarea şi argumentarea măsurilor concrete în vederea perfecţionării în continuare a dreptului şi statului Republica Moldova, a eliminării numeroaselor lacune ale actualei legislaţii, contradicţiilor dintre normele în vigoare, înlaturarea normelor care nu funcţionează. STRUCTURA NORMEI JURIDICE SI CARACTERISTICILE NORMEI JURIDICE DE DREPT CONSTITUTIONAL Pentru o mai buna intelegere a acestui proiect propun urmatorul plan analitico-explicativ: 1. notiunea si trasaturile definitorii ale normei juridice: 2. structura normei juridice: a)structura tehnico legislativa b)structura logica 3. norma juridica- premisa a raportului juridic Notiunea si trasaturile definitorii ale normei furidice Norma juridica este definita in tratatele juridice ca:” o regula de conduita generala si obligatorie destinata sa ordoneze relatiile interumane prin reglementarea unor comportamente determinate, regula elaborata, acceptata si recunoscuta de stat si impusa la nevoie in caz de incalcare prin forta coercitiva a acesteia”. Norma juridica sau de drept reprezinta elementul fundamental al oricarui sistem de drept iar in analizarea acesteia se porneste de la doua tipuri de consideratii. In primul rand, etimologic, conceptul de norma desemneaza o regula ce reglementeza comportamentul uman, adica este o norma sociala. In al doilea rand sistemul normelor sociale cuprinde norme sociale, norme de drept, norme morale, norme religoase, sau norme politice potrivit domeniului relatiilor socale vizate. Pornind de la aceste consideratii se poate aprecia ca norma de drept este o norma sociala obligatorie. Fiind obligatorie ea este investita cu forta juridica obligatorie, creand drept si corelativ obligatoriu pentru destinatarii ei. Norma juridica este un fenomen natural si obligatoriu in orice grup organizat sub forma unei comunitati in care indivizii participa nu doar pe baza unor legaturi de solidaritate ci si isi subsumeaza actiunea unui scop social specific. Este vorba deci de revitalizarea vechiului principiu roman ”obi societas, ibi jus”. Orice societate organizata reclama o regula de drept pentru a se putea constitui intru cat destinatarii normei juridice trebuie sa fie mentinuti in obligatiile inerente starii sociale printr-o regula care determina si sanctioneaza statutul lor de membrii. Pentru a intelege regula de drept trebuie sa precizam scopul ei:permite viata in societe. Cine ar pretinde ca nu cunoaste nici o regula de drept s-ar exclude prin aceasta din orice grup. Ordinea necesara in viata sociala satisface imperativul necesar. Doar actionand pe baza unor reguli preconstituite oamenii pot sa-si organizeze actiunile cunoscand consecintele faptelor lor. In acest fel este contracarata conceptia libertatii absolute: omul isi infraneaza dorinta de libertate absoluta in momentul in care intelege ca o regula este justa si ca ea satisface prin urmare nu doar nevoia de securitate ci si pe cea de justitie. Trasaturile normei juridice se refera la: gradul de generalitate, caracterul impersonal, caracterul coercitv. Gradul de generalitatte se datoreaza faptului ca norma juridica se adresaza tutror membrilor comunitatilor; gradul generalitate difera dupa natura prescriptiei continuta de norma juridica. Astfel deosebim intre norme juridice care se adreseaza tuturor cetatenilor unei tari (cea mai mare parte a normelor constitutionale), si norme juridice pentru grupuri de indivizi ce poseda o anumita calitate comuna (normele familiei ce reglementeaza regulile persoanelor casatorite). Daca gradul de generalitate difera norma juridica isi pastreaza intotodeauna caracterul impersonal generat de faptul ca acesta se adreseaza in mod difuz destinatarilor sai (normele privind casatoria sunt impersonale si nu nominale) Elemente de drept penal Curs 1 Dreptul penal este o ramură a dreptului public. Dreptul public - drept constituţional - drept penal - drept administrativ Dreptul privat - dreptul civil - dreptul societăţilor comerciale Deptul penal se împarte în 3: 1. drept penal general 2. drept penal special 3. drept procesual penal Dreptul penal este alcătuit dintr-un sistem de norme juridice care reglementează nişte relaţii de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor celor care le săvârşesc. Obiectul dreptului penal - îl reprezintă relaţiile de apărare socială - aceste relaţii se stabilesc între membrii societăţii pentru respectarea de către aceştia a unor valori: persoana, drepturile şi libertăţile persoanei, viaţa, integritatea corporală, etc. Relaţiile de apărare socială în perioada prestatală - împotriva unei fapte penale, partea vătămată se răzbuna. Răzbunarea putea fi limitată sau nelimitată (distrugerea fizică) - s-a simţit nevoia ca statul să-i apere de ceilalţi. El introduce legi, care trebuie respectate. Izvoarele dreptului penal Izvorul este acea formă juridică pe care o îmbracă o normă pentru a deveni normă obligatorie. Izvorul dreptului penal este legea. - Principalul izvor este Constituţia. - Apoi urmează Codul Penal. În el sunt cuprinse atât norme generale cât şi norme speciale. - Legile penale complinitoare – completează dispoziţiile Codului Penal, dar nu conţin infracţiuni (Legea de executare a pedepselor). - Legi speciale nepenale, cu dispoziţii penale (Legea privind combaterea evaziunii fiscale) - Tratatele şi acordurile internaţionale, daca sunt ratificate. Raporturile juridice penale Relaţia socială presupune: subiecte, un obiect şi un conţinut. Subiecte: 1. statul – dreptul penal este inclus în dreptul public; există 2 tipuri de raporturi: a) raporturi juridice de conformare – presupun respectarea lor de societate prin intermediul statului b) raporturi juridice de conflict – statul este cel care impune unei persoane fizice respectarea unei norme, iar în cazul nerespectării, aplicarea pedepsei (poliţia, magistraţii) 2. persoana fizică ce a încălcat legea. Conţinutul: presupune drepturi şi obligaţii pentru cele două subiecte. Obiectul: conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele. Stingerea raportului juridic: - când actul normativ iese din vigoare - când se săvârşeşte fapta interzisă (de lege) → intervine raportul juridic de conflict - amnistia sau prescripţia. Temă: - infracţiunea - răspunderea penală - sancţiunile de drept penal Infracţiunea (instituţia infracţiunii) - este o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. - are 3 trăsături (condiţii obligatorii): a) este o faptă ce prezintă pericol social fapta – orice faptă a unei persoane; pericol social – ne permite să deosebim o contravenţie de o infracţiune b) vinovăţia – este foarte importantă; există prezumţia de nevinovăţie. c) prevederea faptei în legea penală – orice faptă trebuie să fie inclusă într-un act normativ pentru a fi sancţionată. Vinovăţia - este acel aspect subiectiv al infracţiunii care cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi urmările faptei (persoana este conştientă de fapte şi de urmări). - are 3 forme: o intenţia o culpa o preterintenţia (intenţia prelungită) Intenţia - este o atitudine psihică a făptuitorului care rezultă din prevederea rezultatului faptei sale şi urmărirea acelui rezultat, ori numai acceptarea rezultatului - poate fi directă – prevede rezultatul şi îl urmăreşte sau indirectă – persoana prevede rezultatul, nu-l urmăreşte, dar îl acceptă. Culpa - este o atitudine psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptului, nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se produce ori nu prevede rezultatul, deşi putea şi trebuia să îl prevadă - există: - culpă cu prevedere (cu uşurinţă) – prevede rezultatul, nu îl urmăreşte, nu îl acceptă, considerând că nu se produce - culpă simplă (fără prevedere, din neglijenţă, din greşeală) – nu prevede rezultatul, deşi putea şi trebuia să îl prevadă Instanţa stabileşte dacă a fost intenţie sau culpă. Intenţia depăşită - are şi intenţie şi culpă, incluse în aceeaşi faptă. Conţinutul infracţiunii - se deosebeşte o infracţiune de o contravenţie - este nevoie de conţinut şi pentru a deosebi o infracţiune de o altă infracţiune Definiţie: conţinutul este format din totalitatea condiţiilor cerute de lege pentru caracterizarea faptei ca fiind infracţiune. Condiţii: a) cu privire la faptă b) cu privire la făptuitor c) cu privire la obiectul infracţiunii d) cu privire la locul şi timpul infracţiunii După situarea în timp: a) condiţii preexistente – privesc obiectul şi subiectul infracţiunii b) condiţii concomitente – se îndeplinesc în momentul săvârşirii – se referă la locul şi timpul săvârşirii faptei c) condiţii subsecvente – îndeplinite după săvârşirea faptei Mai sunt: a) condiţii esenţiale sau constitutive b) condiţii accidentale sau circumstanţiale – sunt acele condiţii atenuante sau agravante Condiţiile preexistente a) obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială ocrotită de normele dreptului penal (normele sunt în Constituţie şi în Codul Penal). Valorile sociale ocrotite prin normele penale conferă dreptului penal un obiect juridic. Obiectul juridic poate fi: - general – normele penale apără toate valorile sociale din Constituţie şi Codul Penal - generic (sau de grup) – apără doar un mănunchi de valori sociale - specific – constă în valoarea socială concretă Dacă nu există obiect, nu există infracţiune. b) cu privire la subiect. Subiectul este activ sau pasiv. Subiectul activ - este persoana care săvârşeşte fapta, complicele, instigatorul. - se numeşte:  făptuitor – până se stabileşte infracţiunea  infractor – după stabilirea infracţiunii  condamnat – după ce s-a stabilit pedeapsa. Condiţii: - condiţii de vârstă – răspunderea începe de la 14 ani. Între 14 – 16 ani răspunderea este limitată; după 16 ani, răspunde penal. Între 16-18 ani se aplică prevederi pentru minori. De la 18 ani se consideră că este adult. - responsabilitate – a persoanei de a-şi da seama de faptă şi rezultatele ei. Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal. - libertatea de voinţă şi acţiune. Subiectul pasiv - suferă de pe urma săvârşirii faptei - poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică - poate fi persoană vătămată sau persoană responsabilă civilmente. Cu privire la conţinutul constitutiv - conduita prevăzută de norma juridică penală care trebuie să fie îndeplinită de făptuitor - este format din: a) latura obiectivă - este alcătuită din condiţiile cerute de norma penală pentru a exista o infracţiune. - are 3 elemente:  material - format din acţiuni sau inacţiuni • poate să se realizeze prin acte materiale • realizat prin cuvinte (insultă, calomnie), prin scris (falsuri), prin nedenunţare a unei infracţiuni (infracţiune prin omisiune)  o urmare imediată – este vătămarea care se aduce ca urmare a săvârşirii faptei  o legătură de cauzalitate între cele 2 – rolul instanţei, care stabileşte dacă există o legătură între cele 2. b) latura subiectivă - cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea făptuitorului faţă de faptă şi urmări - are:  un element subiectiv  un mobil • cauza internă de conduită • conduce la ideea săvârşirii faptei  un scop – presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei Pluralitatea de infracţiuni. Pluralitatea de infractori Pluralitatea de infracţiuni - este o situaţie în care o persoană săvârşeşte 2 sau mai multe infracţiuni - are mai multe forme: concursul de infracţiuni, recidiva, pluralitatea intermediară. a) concursul de infracţiuni - constă în săvârşirea a 2 sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele - condiţii:  să fie săvârşite 2 sau mai multe infracţiuni  să fie săvârşite de către aceeaşi persoană  să fie săvârşite înainte de a fi condamnată pentru vreuna dintre ele  cel puţin 2 infracţiuni să poată fi judecate - forme:  concurs real – când se săvârşesc mai multe acţiuni sau inacţiuni  concurs formal (sau ideal) – este atunci când o acţiune sau o inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor şi urmărilor produse, întruneşte elementele mai multor infracţiuni. - se pedepseşte prin cumul juridic – pedeapsa cea mai mare. b) recidiva - este o formă a pluralităţii de infracţiuni care constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni, de către o persoană care anterior a mai fost condamnată definitiv pentru o infracţiune - feluri:  postcondamnatorie – după condamnare  postexecutorie – după executare  recidivă mare sau recidivă mică - în funcţie de gravitate • există condiţia unei condamnări pentru o infracţiune de o anumită gravitate. Condiţii: prima infracţiune, a doua infracţiune. Pluralitatea de infractori - este de 3 feluri: pluralitate naturală, pluralitate constituită, pluralitate ocazională (participaţie penală) 1. pluralitatea naturală – fiecare participant care cooperează la săvârşirea faptei contribuie la aceasta, deoarece fapta, prin natura ei, necesită cel puţin 2 persoane 2. pluralitatea constituită – presupune o grupare de mai multe persoane pentru săvârşirea faptei (complot, etc) 3. pluralitatea ocazională (participaţie penală) - presupune comiterea faptei de un număr de persoane mai mare decât era necesar - poate fi: - participaţie proprie – toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie. Participanţii sunt: autorii, coautorii, instigatorii, complicii. - participaţie improprie – nu toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie. Are ca forme:  intenţie şi culpă  intenţie şi lipsă de vinovăţie Tratament penal al participaţiei: pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită. Sancţiuni - sunt instituţii de drept penal - reprezintă consecinţa stabilirii răspunderii pentru fapta săvârşită - sunt prevăzute numai în lege sau norme juridice şi sunt aplicate doar de organele penale - au un caracter represiv - sunt necesare şi inevitabile - feluri: pedepsele, măsurile de siguranţă, măsurile educative 1. pedepsele - sunt singurele sancţiuni penale - sunt măsuri de constrângere şi de reeducare a condamnatului - scopul lor este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni - feluri: a) sancţiuni principale  detenţiunea pe viaţă - a înlocuit pedeapsa cu moartea, nu se aplică minorilor şi persoanelor care au împlinit 60 ani, se aplică alternativ cu pedeapsa închisorii  închisoarea - de la 15 zile la 30 de ani; are limite generale şi speciale; este reglementată alternativ cu pedeapsa amenzii sau cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă; se execută în penitenciare.  amenda penală - poate fi reglementată alternativ cu închisoarea sau poate fi unică; se trece în cazierul judiciar, fiind o amendă penală b) sancţiuni complementare  interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani • dreptul de a alege şi de a fi ales în administraţia publică sau în funcţii elective publice • dreptul de a ocupa o funcţie de implică autoritatea de stat • drepturile părinteşti • dreptul de a fi tutore sau curator.  degradarea militară c) sancţiuni accesorii  sunt cele cu privire la interzicerea unor drepturi prevăzute de lege. 2. măsurile de siguranţă - se iau pentru a înlătura o stare de pericol - obligarea la tratament medical - internarea medicală - interzicerea de a ocupa o funcţie, de a exercita o prfoesie, o meserie ori o altă ocupaţie - interzicerea de a se afla în anumite localităţi - expulzarea străinilor - confiscarea specială - interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată 3. măsurile educative - se iau faţă de minori - feluri: a) mustrarea b) libertatea supravegheată c) internare într-un centru de reeducare d) internare într-un centru de îngrijire Curs 2 Partea specială Funcţionarul public – definiţie (art.147 alin.1 C.penal) - prin ,,funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art.145. Funcţionarul – definiţie (art.147 alin.2 C.penal) - prin ,,funcţionar” se înţelege persoana menţionatã în alin.1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat. Unitate – definiţie (art.145 C.penal) - prin termenul ,,public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Analiza unei infracţiuni Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor Definiţie – art.246 C.penal - Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Judecătorul trebuie să vadă unde încadrează fapta juridică. Obiect juridic: apărarea bunei funcţionări a raporturilor de serviciu (subiect activ calificat - care are o anumită calitate – în speţă, funcţionar public) Subiect activ al infracţiunii – funcţionarul public sau orice alt funcţionar Subiect pasiv – persoana ale cărei interese legale au fost încălcate. (subiectul pasiv sau partea vătămată - poate fi o persoană, o persoană juridică sau statul) Latura obiectivă – elementul material, urmarea imediată, legătura de cauzalitate Latura subiectivă – forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta Latura obiectivă - elementul material - o inacţiune – nu îndeplineşte - o acţiune – îndeplineşte defectuos - urmarea imediată - cauzarea vătămării - legătura de cauzalitate - fapta să fie făcută de către funcţionar şi ea să cauzeze vătămarea Sancţiunea: pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. Partea procesuală – de drept procesual penal, de procedură penală Procesul penal • o activitate desfăşurată de anumite persoane ale statului prin care se asigură aplicarea sancţiunilor celor care au comis infracţiuni. • este reglementat de lege (Codul de procedură penală) • se desfăşoară într-o cauză penală • presupune participarea părţilor • etapele procesului penal: a) urmărirea penală – efectuată de procuror împreună cu organele de cercetare penală b) judecata c) executarea hotărârii penale definitive. Participanţii în procesul penal: 1. organele judiciare a. procurorul – analizează dosarul şi-l trimite, printr-un rechizitoriu, parchetului de judecată b. organele de cercetare penală • poliţia sau organele de cercetare ale poliţiei judiciare • organele de cercetare penală speciale c. instanţa de judecată. - Judecătorii → parchete (parchetele sunt conduse de către procurori şi prim-procurori) - Tribunale → parchete - Curţi de apel → parchete - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie → Parchet - mai există: • instanţe militare • secţii maritime şi fluviale • instanţe speciale – judecă anumite procese (ex. constenciosul administrativ) 2. părţile a. inculpatul b. partea vătămată c. partea civilă d. partea responsabilă civilmente apărătorul – avocatul, cel care oferă asistenţă juridică. a. inculpatul – este persoana care săvârşeşte fapta • făptuitor – persoana care a săvârşit o infracţiune şi faţă de care nu s-a început urmărirea penală • învinuit – persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, dar faţă de care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală • inculpatul – persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală • condamnat – s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare pentru inculpat. b. persoana vătămată – este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială şi care participă la procesul penal. c. partea civilă – este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în procesul penală d. partea responsabilă civilmente – este partea chemată, potrivit legii civile, să răspundă pentru pagube provocate de învinuit sau inculpat. Denumiri acte instanţe: • încheierea – este un act al instanţei care se întocmeşte de grefier la sfârşitul fiecărei şedinţe • minuta – reprezintă rezultatul deliberării instanţei • sentinţa – hotărârea instanţei de judecată prin care cauza este soluţionată de prima instanţă • decizie – este hotărârea instanţei care se pronunţă în urma apelului sau recursului Termen pentru căile de atac ordinare - 10 zile Căile extraordinare de atac – hotărârile judecătoreşti sunt definitive. Structura normei juridice Structura normei juridice este analizata dintr-o dubla perspectiva: tehnico-legislativa si logica. Structura tehnico-legislativa reprezinta o perspectiva externa de analiza a normei juridice si este determinata de modul de exprimare a normei juridice in cadrul legislativ, adica de modul de asezare a normei juridice in articole, paragrafe, aliniate si teze. Articolele la randul lor sunt grupate in sectiuni, capitole si titluri. Structura tehinco-legislativa poate fi identificata in constituirea codurilor normative care alcatuiesc de regula sediul principal al materiei intr-o ramura de drept. Codificarea si sistematizarea normelor juridice sunt operatiuni proprii tehnice elaborarii actelor normative. Norma juridica este redata in articole cuprinse intr-un act normativ, prin urmare din punct de vedere al structurii externe articolul reprezinta elementul de baza si forma in care apare expriimata norma juridica. Un articol poate sa cuprinda o singura norma juridica, aceasta este situatia ideala in multe cazuri insa norma juridica este cuprinsa in mai multe articole ceea ce conduce la concluzia ca norma juridica nu se poate identifica cu articolul actului normativ. Potrivit cerintelor tehnicilor legislative, articolele cuprinse intr-un act normativ trebuie sa fie structurate intr-o ordine de expunere logica, ceea ce se realizeaza prin intermediul tehnicii de sistematizare a actelor normative. Necesitatea de sistematizare a actelor normative este ceruta de urmatorii factori: 1. structura dinamica si complexa a actelor normative, determinata de faptul ca actul normativ inregistreaza si reda orice schimbare in realitatea careia i se adreseaza. Ca atare prin intermediul tehnicii de sistematizare trebuie preluate in forma juridica toate modificarile ivite in nevoia sociala care a generat aparitia unui anumit act normativ. 2. corecta aplicare a dispozitiilor cuprinse intr-un act normativ implica o cat mai buna cunoastere a acestora. 3. evitarea supraglomerarii cadrului legislativ si a aparitiei redundantei intre dispozitiile cuprinse in diversele acte normative. O buna tehnica de sistematizare a actelor normative se regaseste ca impact in gradul de claritate si gradul de coerenta a sistemului de acte normative. Sunt recunoscute doua tipuri de sistematizare a actelor normative: incorporarea si codificarea. Incorporarea este o forma inferioara de sistematizare deoarece nu presupune operatiuni de modificare si prelucrare a substantei materialului actului normativ. Incorporarea se gaseste sub forma unor culegeri, colectii de acte normative, realizate fie de organele de stat (incorporare oficiala), fie de persoane particulare (incorporare nooficiala), fiind realizata potrivit unor criterii alfabetice, cronologice sau pe ramuri de drept. Codificare reprezinta o forma evoluata de sitematizare, care are ca scop redactarea potrivit unei conceptii unitare, a principiilor si a celor mai importante reglementari intr-o anumita ramura de drept. Codificarea are ca rezultat aparitia marilor coduri de legi, care nu pot reglementa insa exhaustiv relatiile sociale care fac obiectul lor; ca atare activitatea de codificare implica elaborarea unor acte normative ce redau structura interna si principiile de organizareproprii unei ramuri de drept. Struuctura logica sau interna reprezinta partea statica stabila a normei juridice si cuprinde: ipoteza, dispozitia si sanctiunea. Ipoteza descrie imprejurarile in care devine aplicabila regula de drept ce formeaza continutul normei juridice. Ipoteza prefigureaza abstract acele activitati umane care, intrand in tiparul normei juridice devin fapte juridice (codul familiei descrie in sectiunea a treia, in legatura cu situatia legala, ipoteza copilului din casatorie, precum si ipoteza copilului din afara casatoriei). Dispozitia reprezinta partea cea mai importanta a normei juridice intru cat contine prescriptia care a impus aparitia normei. Aceasta prescriptie este justificata de premisa-situatia continuta in ipoteza. Dispozitia cuprinde comportamentul normei juridice exprimata sub forma conduitei ce trebuie urmata de subiectul de drept caruia ii este adresata. Acest imperativ reflecta una dintre cele mai importante trasaturi ale normei juridice: trecerea de la ceea ce este(indicativ) la ceea ce trebuie sa fie(imperativ). Dispozitia cuprinde prin urmare drepturile si dispozitiile subiectelor de drept. Exista patru tipuri de dispozitii: 1. dispozitia poate ordona o anumita conduita a subiectului de drept, contine deci obligatia de a savarsi anumite actiuni (in articolul 53 al Constitutiei Romaniei se precizeaza ca „ cetatenii au obligatia sa contribuie prin impozite si taxe la cheltuielile publice”). Imperativul cuprins in dispozitie poate fi identificat prin folosirea unor anumite cuvinte sau sintagme: trebuie, este necessar, este obligatoriu,etc. 2. dispozitia poate fi de natura prohibitiva prevazand obligatia de abtinere de la savarsirea de anumite fapte (in articolul 8 din Codul familiei se stipuleaza ca:”in timpul tutelei casatoria este interzisa intre tutore si persoana minora aflata sub tutela sa”; in articolul 69 din Codul familiei se prevede ca:” este oprita adoptia unui copil de catre mai multe persoane” 3. dispozitia poate cuprinde anumita permisiuni, prin care nici nu se impune nici nu se interzice savarsirea anumitor actiuni. In aceasta situatie subiectele de drept au posibilitatea de a alege conduita pe care doresc ssa o urmeze (articolul 21 din Codul familiei da posibilitatea anularii casatoriei la cererea sotului al carui consimtamant a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizica a celuilalt sot) 4. dispozitia poate avea un caracter supletiv, lasand la latitudinea subiectului de drept alegerea unei conduite de urmat; lipsa unei optiuni pentru o anumita conduita este insa suplinita de dispozitia normei juridice (in articolul 40 din codul familiei se prevede ca:”in caz de divort sotii se pot invoi cu privire la numele pe care il vor purta dupa desfacerea casatoriei; daca insa aceasta invoiala nu este realizata, instanta este obligata sa hotarasca cu privire la aceasta chestiune). Sanctiunea se refera la faptul ca definitia normei juridice arata ca la nevoie daca perscriptia impusa de norma juridica este incalcata ea poate fi dusa la indeplinire prein forta coercitiva a statului. Asigurarea aplicarii perscriptiei continuta in dispozitia normei juridice, in conditiile descrise de ipoteza, se realizeaza pe cale de constrangere de catre autoritatile statului. Ca element al normei juridice, sanctiunea cuprinde consecintele nerespectarii dispozitiei, reactia sociala fata de adoptarea unei conduite neconforma cu cea prevazuta de regula de drept. Aceasta reactie reprezinta expresia autoapararii sociale fata de comportamentul deviant. Sanctiunile pot fi clasificate dupa gradul de determinare si dupa ramura de drept in care intervin. Dupa gradul de determinare sanctiunile sunt de patru feluri: 1. sanctiuni determinate: sunt formulate precis si nu pot fi modificate (articolul1439 al codului civil prevede sanctiunea desfiintarii contractului de locatiune daca bunul ce face obiectul locatiunii piere sau nu mai poate fi folosit pentru destinatia pentru care a fost dat in locatiune). 2. sanctiuni relativ determinate: sunt stabilite intre o limita inferioara si una superioara (sanctiunile prevazute pentru infractiunile din partea speciala a Codului penal) 3. sanctiuni alternative: aplicarea acestora este lasata la latitudinea organului competent (pentru o serie de infractiuni prevazute in partea speciala a Codului Penal se prevede detentiunea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani) 4. sanctiuni cumulative:pentru acelasi fapt juridic sunt stabilite mai multe sanctiuni obligatorii (inchisoarea de… la… si interzicerea unor drepturi) Dupa ramura de drept in care intervin, sanctiunile pot fi constitutionale, administrative, penale, fiscale si civile. In principiu fiecare ramura de drept contine sanctiuni specifice. Norma juridica- premisa a raportului juridic Norma juridica este o premisa generala si fundamentala a raportului juridic. Doctrina caracterizeaza raportul juridic ca o norma juridica in actiune. In fapt, norma juridica isi gaseste in raportul juridic principalul sau mijloc de realizare. Practic, norma juridica prefigureaza in abstract posibilitatea existentei unei relatii ce antreneaza consecinte juridice. Aceasta realitate poarta denumirea de fapt juridic. In momentul in care faptul juridic anticipat de norma juridica se materializeaza in relatiile dintre oameni, intre acestia se stabileste un raport juridic. Introducere Am ales acestă temă “Elementele statului” din motivul că este o problemă ce merită o atenţie deosebită, e foarte practică în zilele noastre, deoarece statul nostru se bazează pe trei elemente: Teritoriul, Populaţia, Suveranitatatea, fără de care statul e de neconceput. E important să cunoaştem pe ce se bazează statul, să ştim ce e teritoriul, delimitarea lui, elementele constitutive ale ei, naţiunea la fel e o problemă ce trebuie să o cunoaştem şi nu în ultimul rind suveranitatea. Elementele statului au o importanţă majoră, ele condi- ţionează atît apariţia cît şi dispariţia sau reînvierea statului. Lucrarea este formată din: Noţiunea şi esenţa statului; “Statul- este un sistem organizaţional care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi (a unui popor, stabilit pe un anumit teritoriu), deţinînd în acest scop atît mono- polul creării, cît monopolul aplicării dreptului”.1 Caracteristica generală a elementelor constitutive ale statului; “Teritoriul- este dimensiunea materială a statului. El cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană”.2 “Naţiunea- este o asociaţie de oameni avînd aceiaşi limbă, aceiaşi origine, aceleaşi obi- ceiuri, aceleaşi idei şi sentimente, dezvoltate printr-o lungă conveţuire împreună”.3 “Suveranitatea- constiuie cel mai characteristic element specific al statului”.4 Caracteristica generală a teritoriului, avînd la bază mai multe subpuncte: • Noţiunea şi natura juridică a teritoriului; Teritoriul este un element al statului. Este definit ca un spaţiu, ca o aşezare geografică şi mai este definit ca o unitate naţională. • Raporturile dintre stat şi teritoriu; Organele statului îşi exercită autoritatea în limitele unui spaţiu determinat, s-a simţit ne- voia de a se preciza natura raporturilor dintre stat şi teritoriu au străbătut în timp o treap-tă şi lentă dezvoltare pînă cînd au ajuns să se cristalizeze în tiparul lor actual: a) Teoria teritoriului - obiect; b) Teoria teritoriului - subiect; c) Teoria teritoriului - limită; d) Teoria competenţei; e) Consideraţii critice şi concluzii.5 • Elementele constitutive ale teritoriului; Teritoriul este partea din globul pămîntesc care cuprinde solul, subsolul, apele, şi coloa-na de aer de deasupra solului şi a apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suve-rană. • Delimitarea teritoriului; Teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor state, de marea liberă şi de spaţiul cosmic. Delimitarea se face prin frontiere. Frontierele – sunt liniile reale sau imaginare 1Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Iaşi 1993, pag.184 2Boris Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău 1999, pag. 57. 3George Meitani, Curs de drept internaţional public, Bucureşti 1930, pag. 16. 4Boris Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău 1999, pag. 60. 5Tudor Drăganu, Drept costituţional şi instituţii politice,Chişinău 2000, vol. 1, pag. 194-198. trase între diferite puncte din globul pămîntesc pentru a delimita teritoriul unui stat. • Inalienabilitatea teritoriului; Teritoriul Republicii Moldova este un stat inalienabil. Caracteristica generală a naţiunii, avînd la bază mai multe subpuncte: • Dimensiunea demografică şi psihologică a statului; Demografia – provine de la cuvîntul “demos”-ceea ce înseamnă popor, iar “grafie”-aşe-zaţi pe un anumit teritoriu delimitat geographic. Psihologie – sunt aspiraţiile commune a acestor activităţi. • Populaţia. Cetăţenia. Caracteristica lor generală; Populaţia – oameni care locuiesc pe un anumit teritoriu delimitat. “Cetăţenie – este situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice statornice ce inter- vin între o persoană fizică şi persoană juridică, situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Constituţie şi de celelalte legi”.1 • Problema minorităţilor şi garanţiile dreptului de identitate; “Minoritate – desemnează un grup etnic, numeric inferior restului populaţiei, ai cărui membri au caracteristici entice, religioase, lingvistice, culturale commune”.2 Ca minorităţi naţionale pot fi priviţi românii din Ucraina şi maghiarii din România. Caracteristica generală a suveranităţii. Lucrarea am încheiat-o cu o concluzie asupra temei pe care am abordat-o. 1Ion Delenu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.2, Iaşi 1993, pag. 16. 2Boris Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău 1999, pag. 60. Noţiunea şi esenţa statului Cuvîntul “stat” provine din latinescul status, semnificînd ideea de ceva stabil, perma- nent.Acest cuvînt se folosea pentru a desemna cetăţile, republicile de tipul celei romane, despoţiile orientale şi alte forme de organizaţie politică a societăţii. Acesta nu înseamnă că la etapa timpurie de existenţă a statului nu au fost încercări de a fundamenta idei cla- re despre stat. Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi întălnite, de exemplu, la gînditorii din antichitatate, cum ar fi Aristotel, Platon. ş.a. În sensul său modern noţiunea de „stat” se foloseşte mult mai tîrziu începînd cu sec. al 16-lea. De obicei folosirea acestui cuvînt în sensul său modern e legată de numele lui Niccolo Machiavelli. Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat este folosită în mai multe sensuri. În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul e organizatorul principal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate. În sens restrîns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea. Deseori în viaţa de toate zilele, cuvîntul stat e folosit şi într-un sens mult mai restrîns, avîndu-se în vedere nu întregul ansamblu de organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu Parlamentul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie ş.a.1 Conceptul statului este exprimat din perspective diferite care întrunesc elementele ca- racteristice, cele mai generale, ale tuturor statelor, indiferent de perioada existenţei lor. Iată doar cîteva dintre ele: • „Statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională, locuind pe un teritoriu determinat, care le este propriu lor, şi dominat de un Guvern, adică de o putere investită cu dreptul de a formula ordine şi de a face ca acestea să fie executate”.2 • „Statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţi umane re- lativ omogene şi care este guvernată de o putere instituţionalizată, avînd capacita- tea şi mijloacele de a exprima şi a realiza voinţa unei părţi din colectivitate, ca voinţă generală”.3 • „Statul este un sistem organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi (a unui popor stabilit pe un anume teritoriu), deţinînd în acest scop atît monopolul creării, precum şi monopolul aplicării dreptului”.4 Caracteristicele statului, expuse în definiţiile de mai sus, constatăm că statul, de regulă, este caracterizat ca: o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială; o organizaţie, care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului; 1Boris Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău 1999, pag. 54 2Catan Tudor, Teoria generală a dreptului, Chişinău 2001, pag. 25. 3Ion Deleanu, Drept costituţional şi instituţii politice, Iaşi 1993, pag. 8. 4Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Iaşi 1993, pag. 184. o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate, poate impune executarea voinţei generale, aplicînd, în caz de necesitate, forţa de constrîngere. Sub înrăurirea cercetărilor sociologice sau modificat definiţiile juriştilor. M. Bluntschli susţine că „statul este o personalitate organizată a naţiunii într-o ţară determinată”. Shulze considera că „ statul este unirea unui popor sub o putere superioară spre a realiza toate scopurile comune ale vieţii naţionale”. Ihering dă următoarea formulare statului: „statul este forma manifestării regulate şi sigure a puterii sociale cu constrîngere” sau mai simplu: „statul este organizaţia con-strîngerii sociale”. Constantin Disescu a definit statul ca „o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni, pe un teritoriu determinat, în forma guvernanţilor şi guvernaţilor”. Anibal Teodorescu defineşte statul ca „forma superioară de societate omenească în-vestită cu putere exclusivă de comandă asupra colectivităţii de indivizi aşezaţi pe un teritoriu determinat ce-i aparţine în propriu”. În concepţia Kantiană statul constituia „ o multitudine de oameni care trăiesc în conformitate cu dreptul şi asociaţi printr-un contract”. Într-o formulă succintă statul este o „ entitate politică construită dintr-un teritoriu deli-mitat de frontiere, dintr-o populaţie şi dintr-o putere instituţionalizată”. „Statul este un instrument pentru organizarea şi conducerea societăţii în serviciul for-ţelor social – politice ce deţin puterea”.1 1Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Bucureşti 1993. Caracteristica generală a elementelor constitutive ale statului. Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice, cu- mulate calitativ şi care stau la baza orcărui stat, şi fără ele statul este de neconceput. La ele se atribuie: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea. Dimensiunile statului au o importanţă majoră. Ele condiţionează atît apariţia, precum şi dispariţia sau reînvierea statului.1 Considerat din punct de vedere sociologic, Statul este un grup uman, fixat pe un teri- toriu determinat, asupra căruia se exercită exclusiv o autoritate politică. Statul apare ca o îmbinare a unor elemente de fapt – teritoriul şi populaţia – cu un element politico-juri-dic, adică o putere politică reglementată juridiceşte, puterea politică organizată, ce poate exercita în mod legitim constrîngerea. În sprijănul celor arătate mai sus, evidenţiem apricierile onor reputaţii specialiste în Dreptul Constituţional (românesc): C.Dissescu şi P.Neculescu. C.Dissescu spune că sta-tul presupune: un teritoriu, o colectivitate şi un guvern; o autoritate şi o forţă de con- strîngere externă. Profesorul P.Neculescu preciza că „noţiunea de stat” cuprinde în sine trei elemente: populaţiunea, teritoriu şi puterea de a face legi, aplicabile pe întreg terito-riu şi sancţionate prin constrîngere, ceea ce presupune existenţa unei „autorităţi”, a unui întreg sistem de organe cu competenţă în domeniul adoptării normelor juridice şi în cel al aplicării lor.2 Definiţiile date de doctrina statului sînt pe cît de numeroase pe atît de contradictorii. De aceea, autorii cred că este preferabil să se descrie statul, în loc să se definească. Pro- cedînd la acestă descriere a statului, autorii consideră în mod obişnuit că pentru a vorbi de stat, este necesar să existe: un teritoriu, o populaţie şi o „autoritate politică” sau „pu-tere de stat”. Defiriţi autori sînt de acord că nu poate exista un stat fără populaţie. Aproape aceiaşi unanimitate există în doctrina juridică atunci cînd este vorba de un al doilea element al statului – teritoriul. După cum arată M. de la Bigne de Villeneleule, „atunci cînd aceste două elemente se vor găsi reunite, atunci mai ales cînd o relaţie pemanentă se va stabili între o populaţie şi teritoriu, atunci statul va putea să se nască”. Fără îndoială, el nu va fi constituit prin acest simplu fapt, formarea lui nu va apare cîtuşi de puţin ca o consecinţă obligatorie, fatală, a situaţiei astfel create şi din acest motiv, noi vedem în populaţie şi spaţiu numai elemente de ordin extrinsec elemente condiţie, am putea zice, a constituirii statului. Pentru ca statul să se formeze, este necesar, în acestă opinie, să fie dat un al treilea element, care nu este o simplă codiţie extrinsecă necesară naşterii statului, ci este ele-mentul care determină însăşi esenţa lui. Acest de al treilea element este ceea ce unii au-tori numesc „autoritate publică” sau „putere de stat”, iar alţii „suveranitatea”, element care a dat loc în doctrină la controverse deosebit de ample.3 1Tudor Catan, Teoria generală a dreptului, Chişinău 2001, pag. 27. 2Genoveva Vrabie, Drept Constituţional şi Instituţii Politice Contemporane, Iaşi 1995, pag. 52-54. 3Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratan elementar, vol.1, Chişinău 2000, pag. 189. Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Deşi, la prima vedere, teritoriul pare să fie o noţiune geografică, el reprezintă, deasemenea, un concept politic şi juridic. Acest rol al teritoriului reiese din funcţiile pe care le are acesta: a) Teritoriul este factorul care permite situarea statului în spaţiu, localizînd în aşa mod statul şi delimitîndu-l de alte state; b) Prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei ce-l locuiesc, definindu- le calitate specială de apartenenţă la statul respectiv, calitate de supuşenie sau cetăţe- nie; c) Teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi contribuie la structurarea autorităţilor publice în dependenţă de organizarea teritoriului; d) Teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale. Teritoriul statului cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană. Unii autori atribuie la teri-toriul statului navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, sateliţii arteficiali, precum şi terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică într-un stat străin. Potrivit conceptului Constituţiei Republicii Moldova şi standardelor internaţionale, teri-toriul statului îi sunt specifice următoarele caractere juridice: inalienabilitatea şi indivi-zibilitatea. În art. 3 al Constituţiei se precizează că „teritoriul Republicii Moldova este inaliena- bil” şi că „frontierele ţării sunt consfinţite prin legea organică, respectîndu-se principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”. Articolul 1 al constituţiei stabileşte şi faptul că, Republica Moldova este un stat indi- vizibil. Indivizibilitatea teritoriului se interpretează în sensul că statul nu poate fi seg- mentat, nu poate fi obiectul unei divizări totale sau parţiale. Unităţile teritoriale nu con-stituie „state”; chiar unele din ele benificiază de autonomie prevăzută de statute speciale Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului. Existenţa unui stat fără populaţie este de neconceput. Acesta e şi firesc. Statul este o so-cietate umană organizată, o societate stabilizată în interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc pe un teritoriu delimitat de frotiere şi sunt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă de aceasta ori calitatea de cetăţean, de membru al statului respecti, ori calitatea de străin (persoana avînd altă cetăţenie decît cea a statului în care locuieşte), ori pe cea de apatrid. Dintre acestea trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatrea obliagaţiilor stabilite stat. Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul strict determinat al statului şi asupra căreia se exercită puterea de stat e o categorie complexă. În unele cazuri comunitatea formează o naţiune, naţiunea fiind indintificată cu populaţia. Naţiunea nu trebuie confundată nici cu statul şi nici cu populaţia, ca element constitu- tiv al acestuia. Ea „este o asociaţie de oameni avînd aceeaşi limbă, aceeaşi origine, ace-leaşi obiceiuri, aceleaşi idei şi sentimente, dezvoltate printr-o lungă conveţuire”1. Naţiunea constituie nu o simplă comunitate umană. Ea e comunitatea umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct, anume pe acest teritoriu comunitatea umană dată îşi 1George Meitani, Curs de drept internaţional public, Bucureşti 1930, pag.16. formeză limba, cultura, obiceiurile, tradiţiile, spiritualitatea de neam, factura psihică, de acest teritoriu, comunitatea dată îşi leagă trecutul istoric, prezenţa şi, indiscutabil, viito- rul. Categoria „naţiune” reprezintă nu întrega populaţie, ci doar o parte din ea, parte ce constituie majoritatea populaţiei. Referindu-ne la coraportul categoriilor „naţiune”-„stat” putem menţiona următoarele. În lume există un număr mare de state naţionale, adică state care au la bază o naţiune (Franţa, Germania, Italia, Spania, Portugalia). Majoritatea absolută a statelor europene sunt state naţionale. Existenţa mai multor naţiuni poate duce la formarea statelor multinaţionale (Federa- ţia Rusă, S.U.A.). Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. Naţionalitatea expri- mă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp ce poporul desemnează masa indivizilor, indiferent de naţionalitatea lor, constituită ca suport demografic al statului. Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului. Iată de ce art. 10 al Costituţiei Republicii Moldova prevede că „statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova e4ste patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor ei”. Mai mult ca atît: „Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la pas-trarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”. Suveranitatea constituie cel mai caracteristic element specific al statului. Puterea este un fenomen legal de autoritate, care se caracterizează prin posibilitatea de coordona ac-tivitatea oamenilor conform unei voiţe supreme, de a comanda, de a da ordine şi necesi-tatea de a se supune acestei comenzi. Autoritatea presupune coordonarea, comandă şi supunere. Suveranitatea este cea mai importantă. La etapa contemporană tot mai frecvent este definită ca fiind „dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state”. Teritoriul • Noţiunea şi natura juridică a teritoriului. Prin teritoriul statului se înţelege partea din globul pămîntesc, cuprinzînd solul, sub- solul, apele şi colana de aer de deasupra solului şi a apelor, asupra căreia statul îşi exer-cită suveranitatea.1 Deminsiunea materială a statului este teritoriul. Din acest motiv se spune, uneori, că statul este o „formă geografică a vieţii sociale”, o „entitate artificială care se suprapune unor zone naturale” sau un „fenomen esenţialmente spaţial”, ajungîndu-se astfel – prin punerea unor prea puternice accete asupra dimensiunii materiale a statului – la definiţia „geografică” a acestuia, care nu exprimă, totdeauna, o realitate. Teritoriul nu poate fi re-dus doar la semnificaţia unui „spaţiu”, a unei „unităţi naturale” oarecare. El îndeplineşte un rol de maximă importanţă, care depăşeşte interesul strict al definirii statului. Pentru a contura rolul teritoriului, trebuie reţinute cîteva dintre funcţiile acestuia: a) Teritoriul este acela care permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea lui de alte state; b) El constituie baza pe care se realizeaza integrarea transformatoare într-o unitate coe- rentă a populaţiilor indefinite şi instabile; c) Prin determinarea unui cadru teritorial, puterea înscrie Naţiunea pe planul realităţii concrete. Teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale, el permite – cum spunea un reputat autor – „realizarea sintezii dintre sol şi idei, care esenţa însăşi a Naţiunii”; d) Teritoriul determină – sub aspect fizic şi sub anumite limite – întinderea şi prerogati- vele puterii publice, suveranitatea şi independenţa acesteia. El este „cadrul natural” în care puterea se realizează şi prin care acestă putere se delimitează de alte fenomene şi instituţii social – politice asemănătoare ei; e) Teritoriul este acela care asigură şi accentuiază calitatea însăşi a „cetăţenilor”, trăsă- tura lor comună şi funciară de a veţui într-un anumit spaţiu; f) Teritoriul este şi un mijloc de acţiune a statului, întrucît „cine deţine solul, deţine lo- cuitorii”, imprimînd acestora un sens comun de existenţă. Dar teritoriul are a fi valorizat ca mijloc de acţiune şi prin resursele lui,care sunt, în mai mare sau în mai mică măsură,de natură să asigure realiarea obiectivelor puterii.2 Cît priveşte natura juridică a teritoriului, tema a fost şi este încă controversată: a) Potrivit „teoriile patrimoniale”, specifice epocii feudale, suveranitatea asupra terito- riului era asimilată cu proprietatea asupra pămîntului. În virtutea prerogativelor sale de „proprietar” asupra teritoriului, monarhul putea nu numai să deschidă succesiunea cu privire la teritoriu, dar şi să-l înstrăineze, să-l scimbe sau să-l dăruiască, antrenînd astfel, bineînţeles, fărămiţarea lui. Tocmai datorită unor asemenea grave consecinţe, încă la acea epocă s-a admis ideea că, deşi teritoriul face obiectul prorietăţii, nu poate fi vorba despre proprietatea privată a monarhului, teritoriul aparţinînd Coroanei, care personifică statul; b) Teoria „teritoriului – subiect” porneşte de la ideea că teritoriul nu este un obiect asup- ra căruia statul îşi exercită anumite drepturi reale, ci un element constitutiv al însăşi 1Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat elementar, vol.1, 2000, pag.192. 2Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.2, Iaşi 1993, pag.27. persoanei statului, întrucît, fără teritoriu, statul nu-şi poate exprima voinţa sa. Ceea ce caracterizează voinţa statului, indiferent de forma prin care ea se exprimă (leji tratate) , este suveranitate. Dar această suveranitate nu se poate manifesta decît în interiorul unui teritoriu, care - prin aceasta – devine un element al voinţei şi al perso- nalităţii statului; c) Teoria „teritoriului – obiect” are, dinpotrivă, ca punct de sprijin constatareas că rela- ţia dintre stat şi teritoriu nu poate fi calificată ca imperiu, ca drept de a comanda, căci suveranitatea – exprimînd autonomia autorităţii – se exercită asupra persoanelor, nu asupra bunurilor. Or , drepturile asupra bunurilor sînt un dominium, nici un inperi – um. Dreptul statului asupra teritoriului semnifică un dominium, înseamnă că teritoriu este un obiect al unui drepr real de suveranitate; d) Teoria „teritoriului – limită” consideră teritoriul ca „ spaţiu” sau „limită” a exercită - rii puterii, „circumscripţia” în teritoriul căreia se realizează prerogativele statului, „bornele” autorităţii statului;1 e) Teoria competenţei, contiguă teoriei „teritoriului – limită”, recurge la un concept „plastic” şi adaptabil diverselor situaţiei internaţionale (cesiunii teritoriale, partaja – rea competenţelor teritoriale etc.), acela de „ competenţă”, pentru a explica astfel na- tura juridică a teritoriului, acesta fiind „ sfera de competenţă spaţială a statului”, „cad- rul validităţii ordinii statale”.2 Natura juridicăa teritoriului nu poate fi desprinsă de rolul pe care acesta îl are, iar rolul teritoriului este sinteza calitativă a funcţiilor lui. Constituţia României, în art.3, nominalizînd teritoriul ca element constitutiv al statu – lui, precizează că el este „inalienabil” (alineatul 1), interzicîndu-se astfel orice formă de înstrăinare a acestuia. 1Alexandru Arseni, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.2, Chişinău 1997, pag. 2Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.2, Iaşi 1993, pag. 27-28. • Raporturile dintre stat şi teritoriu. Întrucît organele statului îşi exercită autoritatea în limitele unui spaţiu determinat, s-a simţit nevoia de a se preciza natura raporturilor dintre stat şi teritoriu. Concepţiile asupra raportului dintre stat şi teritoriu au străbătut în timp o treptată şi lentă dezvoltare pînă cînd au ajuns să se cristalizeze în tiparul lor actual. a) Teoria teritoriului obiect. În evul mediu, teritoriul a fost socotit pînă la un moment dat, - aşa cum am arătat deja, - proprietatea de drept privat a suveranului şi, de aceea, la moartea acestuia putea fi îm - părţit între urmaşi. Mai tîrziu, în scopul de a se evita primejdia fărîmiţării teritoriului statului, se încetă- ţeneşte ideia că teritoriul statului nu este proprietatea privată a monarhului, ci aparţine coroanei, care personifică instituţia monarhică. Din această concepţie s-a dezvoltat apoi aşa – numita teorie a „teritoriului obiect”. Potrivit acestei teorii, raporturile dintre stat şi teritoriu nu poate fi caracterizate ca un „imperium”, adică un drept de comandă, întrucît suveranitatea, care este autoritate, nu poate să se exercite decît asupra persoanelor, iar nu şi asupra lucrurilor. Drepturile asup-ra lucrurilor sunt un „dominium”, iar nu un „imperium”. Dreptul statului asupra teritori-ului are ca obiect un lucru, astfel încît el trebuie caracterizat ca un „dominium”, ca un drept real. Acest drepr real nu poate fi însă confundat, potrivit acestei teorii, cu dreptul de proprietate publică sau privată, căci între aceste două categorii de drepturi există de-osebiri esenţiale. În primul rînd, pe cînd dreptul de proprietate publică sau privată are ca obiect o anumită porţiune a teritoriului, dreptul statului se întinde la totalitatea lui. În al doilea rînd, pe cînd dreptul de proprietate confiră teritoriului o serie întregă de pre-rogative: „jus utendi”, „jus fruendi”, „jus abutendi”, care îi imprimă un caracter exclusiv dreptul statului asupra teritoriului nu comportă plinitudinea şi exclusivitatea de puteri, care rămîn în principiu proprietarului, ci numai anumite facultăţi determinate de utili-zare, cum este, de exemplu: posibilitatea de a proceda la exproprieri de utilitate publică, la devastări în scopul apărării naţionale. Pe cînd bunurile ce fac obiectul proprietăţii pri-vate sunt afectate satisfacerii unor interese particulare, facultăţile de utilizare recunoscu-te statului asupra teritoriului său sunt menite să servească scopuri de ordin general şi de valoare superioară. Tocmai din aceste motive, chiar autorii care susţin această teorie sunt de acord că dreptul statului asupra teritoriului nu poate fi echivalat cu un drept real construit după modelul preptului privat, ci constituie „un drept real de drept public” ( Laband) sau, într-o altă terminologie, „un drept real instituţional „ (Jean Dabin). Această teorie, care astăzi nu mai este susţinută decît de un număr restrîns de autori, explică cu uşurinţă cesiunile teritoriale între state. Recunoscîndu-i-se statului un drept real de drept public asupra teritoriului supus suveranităţii sale, este evident că, în mod logic, va trebui să se admită că el are şi facultatea de a ceda acest teritoriu. b) Teoria teritoriului subiect. O concepţie deosebită de teorie a teritoriului obiect este teoria teritoriului subiect, susţi-nută de autorii ca Gerber şi G.Jellinik. După aceşti autori, teritoriul nu este ceva exterior statului, un obiect asupra căruia aceasta exercită anumite drepturi reale, ci trebuie soco-tit ca unul din elementele care alcătuiesc personalitatea juridică a statului. Pentru ca să poată fi vorba de o persoană – stat, trebuie să fie întrunite în fapt trei elemente: un teri-toriu, o populaţie şi o putere publică. Astfel, teritoriul este un element constitutiv al sta-tului. Dar tocmai pentru că este o parte componentă a statului, teritoriul nu poate fi so-cotit, - se adaugă în această concepţie, - un obiect asupra căruia statul ar exercita un „dominium”, ce trebuie privit ca un element indisolubil legat de puteria publică. c) Teoria teritoriului limită. O teorie formulată mai recent în literatura juridică este teoria teritoriului limită (L.Dugu-it, Carre de Malberg etc.). Această teorie pleacă de la ideea că teritoriul statului nu este nici obiectul unui drept real al statului, nici o parte componentă a personalităţii acestuia, ci pur şi simplu un cadru, în limitele căruia statul îşi exercită puterea de comandă asupra voinţelor individuale. Statul nu exercită un drept de „dominium” asupra teritoriului, ci numai o putere de a comanda persoanelor locuind în interiorul frontierilor lui. Măsurile pe care le ia statul, deşi influienţează situaţia juridică sau materială a teritoriului, nu sunt consencinţa unui drept real, ci simple reflexe ale puterii de care dispune asupra persoa-nelor. d) Teoria competenţei. O concepţie apropriată de teorie a teritoriului limită este teoria competenţei. Plecînd de la ideia superiorităţii ordinii internaţionale de drept asupra celei statale, această ultimă teorie, în varianta şcolii normativiste (H.Kelsen), susţine că teritoriului statului nu ar fi decît cadrul spaţial, determinat de ordinea juridică internaţională, în limitele căruia ordi-nea juridică naţională este autorizată să se aplice. Pentru a nega legătura dintre suverani-tate şi teritoriu, în această teorie se afirmă că, în anumite cazuri, statul îşi exercită atri-buţiile şi în afara teritoriului său (de exemplu, exteritorialitatea forţelor militare aflate pe teritoriului unui stat străin). Un stat poate exercita însă, - se susţine în continu – are, - în afara teritoriului său cel mul o competenţă, fără să-şi poată extindă suveranitatea. Numai că această argumentare are împotriva ei faptul că, potrivit dreptului internaţional, un stat nu poate exercita o competenţă asupra unor bunuri aflătoare pe teritoriul altui stat decît cu autorizarea liber consimţită a acestuia şi în limitele admise de el. e) Consideraţii critice şi concluzii. Teoriile examinate mai sus nu sunt în măsură să dea raporturilor dintre stat şi teritoriu o explicaţie adaptată stadiului actual de dezvoltare a realităţilor naţionale şi internaţionale căci ele nu ţin seama de faptul că exercitarea puterii statului trebuie să aibă în lumea modernă ca scop exclusiv înfăptuirea voinţei poporului aşezat într-un anumit spaţiu geo- grafic. Cu alte cuvinte, o teorie cu privire la această problemă nu poate fi socotită com- patibilă cu mentalitatea actuală a comunităţii internaţionale şi cu aspiraţiile ei, dacă nu porneşte de la ideea că puterea statului asupra teritoriului este o manifestare a dreptului pe care poporul aşezat pe acest teritoriu îl are asupra lui, adică o expresie a suveranităţii respectiv.1 Acest aspect criticabil al teoriilor analizate apare foarte evident în contextul teoriei teritoriului obiect. În sensul ei, drepturile statului asupra teritoriului sunt un „domini-um”, iar nu un „imperium”, tendinţa ei de a nu ţine seama de principiul suveranităţii po-porului apare bine conturată. Dacă raportul dintre stat şi teritoriu se analizează ca un drept real al statului asupra acestui teritoriu, consecinţa va fi că, atunci cînd statul se confundă cu persoana monarhului sau cu o minoritate asupritoare, mare masă a poporu-lui va fi pusă în situaţia de a nu avea nici un cuvînt de spus în eventualele hotărîri ce s-ar lua cu privire la soarta viitoare a hotărîrilor ţării. 1Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat elementar, vol.1, 2000, pag.196-198. Aceeaşi constatare poate fi făcută şi în legătură cu teoria teritoriului subiect. Potrivit acestei concepţii, teritoriul este un element al statului, indiferent dacă puterea aparţine monarhului, unei minorităţi dominante sau maselor largi populare. Teoria teritoriului subiect pune sub semnul egalităţii aceste trei situaţii profund deosebite şi lasă să se înţe-leagă că puterea de a comanda populaţiei de pe teritoriul statului şi de dispune de acest teritoriu este tot atît de legitimă atunci cînd aparţine unei singure persoane sau unei mi-norităţi restrînse a populaţiei, ca şi în cazul în care este exercitată de întreaga comunitate a cetăţenilor. Pe de altă parte, teoria teritoriului limită duce la estomparea completă a suveranităţii poporului asupra teritoriului statului. Această teorie concepe teritoriul ca un simplu cad-ru de exercitare a unor drepturi ale statului asupra persoanelor, dar nu ca un obiect al unui drept al poporului, al suveranităţii acestuia. În teoria competenţei, încercarea de a nega suveranitatea poporului asupra teritoriului se concretizează în faptul că, potrivit ei, factorul decisiv în stabilirea limitelor statului nu este voinţa poporului, ci ordinea juridică internaţională. Cea mai bună dovadă că nici una dintre aceste teorii nu este în măsură să dea o expli- caţie exactă din punct de vedere ştiinţific raportului dintre stat şi teritoriu o constituie formarea în secolele 19 şi 20 a unor state naţionale independente prin dezmembrarea unor state multinaţionale. Dezmemebrarea acestor state s-a putut înfăptuii numai pentru că s-a considerat că naţiunile care locuiau pe teritoriul lor au avut, în temeiul principiu-lui suveranităţii naţionale, un drept asupra teritoriului locuiit de ele, că acest teritoriu formează obiectul puterii supreme cu care este învestită naţiunea. Din această analiză rezultă că o teorie cu adevărat ştiinţifică asupra raportului dintre stat şi teritoriu poate fi construită numai dacă se pleacă de la examinarea atentă şi multi-laterală a relaţiilor sociale. Din aceste considerente teritoriul de-a lungul istoriei are un rol hotărîtor în dezvoltarea popoarelor şi a statelor. Încă din cele mai vechi timpuri, teritoriul a fost o sursă principală de bunuri materiale pentru oameni. O dată cu dezvoltarea agriculturii, organizarea oamenilor nu s-a mai fă-cut după rudenie, ci în funcţie de legăturile teritoriale create între ei de comunitatea do-miciliului. Rolul teritoriului a devenit şi mai important o dată cu apariţia naţiunilor. Rezultat al traiului în comun de-a lungul a numeroase generaţii pe acelaşi teritoriu al unor grupuri umane unite prin aceleaşi aspiraţii, interese, tradiţii e.t.c., naţiunea este legată strîns prin întreaga ei existenţă de pămîntul pe care s-a plămădit. Orice încercare de încălcare a te-ritoriului unei naţiuni echivalează cu un atac împotriva naţiunii însăşi. Naţiunea este le-gată prin cele mai puternice interese şi sentimente pe teritoriul pe care-l locuieşte, este firesc că ei să i se recunoască nu numai suveranitatea în limitele lui, ci şi suveranitatea asupra lui. Din realitatea incontestabilă că teritoriul aparţine poporului care-l locuieşte rezultă în mod necesar principiul suveranităţii teritoriale a statului, în calitatea lui de personificare juridică a naţiunii. E posibil că pe teritoriul unui stat format prin cucerirea unor teritorii locuiite în majoritate de alte naţionalităţi, acestea să aspire să-şi constituie un stat propriu prin separare de statul din care fac parte la un moment dat. În acest caz, suveranitatea teritorială naţională nu mai coencide cu suveranitatea teritorială de stat şi, prin urmare, naţionalităţile respective vor putea să-şi exercite dreptul de autodetermina-re şi acesta chiar dacă puterea dominantă a minorităţii ar înţelege să se opună. • Elementele constitutive ale teritoriului. Teritoriul este partea din globul pămîntesc care cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană. Indiferent de întinderea lui, teritoriul statului are aceeaşi semnificaţie şi îndep-lineşte acelaşi rol. Solul, principalul element al teritoriului este alcătuit din stratul de uscat cu care oa- menii vin în contact zilnic şi asupra căruia exercită în mod curent activităţii lor agricole, de transport, de ridicare, de construcţii e.t.c. Subsolul intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică internaţională, statul avînd dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv.1 Spaţiul acvatic este alcătuit din apele rîurilor, lacurilor şi canalelor, apele porturilor, radelor, băilor – ca ape interioare – precum şi din porţiunea maritimă, de o anumită lăţi-me, care se întinde de-a lungul ţărmului, înafara limitelor apelor interioare, şi care poar-tă denumirea de „mare teritorială” sau „ape teritoriale”. O prelungire a teritoriului statu-lui este „platoul continental”, adică solul şi subsolul mării adiacente coastelor, dar situa-te dincolo de marea teritorială, în principiu pînă la o adîncime de 200m. O zonă mariti-mă cu regim special este, alături de platoul continental, „zana contiguă” sau „adiacentă” adică spaţiul maritim aflat dincolo de marea teritorială, adiacentă însă acesteia, care se întinde pînă la o anumită distanţă în larg, dar, în principiu, nu mai mult de 12mile de la linia de bază a mării teritoriale. În acest spaţiu, statul poate exercita anumite drepturi suverane, cu un scop precis (protejarea intereselor sale economice, vamale, fiscale, sa-nitare, sau de altă natură). Spaţiul aerian reprezintă colana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a aceluia acvatic. 1Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.2, Iaşi 1993, pag.29. • Delimitarea teritoriului. Fixînd în spaţiu competenţa statală, teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor state, de marea liberă şi spaţiul cosmic. Delimitarea se face prin frontiere. Frontie-rele sunt liniile reale sau imaginare trase între diferite puncte din globul pămîntesc pen-tru a delimita teritoriul unui stat. Ele sînt terestre, fluviale, maritime, aeriene. Frontierele pot fi „orografice” – cele trasate cu ajutorul formelor de relief – „geomet- rice” – cele trasate prin linii drepte între anumite puncte – sau „astronomice” – cele tra-sate cu ajutorul unor meridiane sau paralele geografice. Delimitarea mării teritoriale şi a zonelor maritime cu regim special se face fie prin manifestarea unilaterală de voinţă a statului respectiv, fie prin convenţii internaţionale încheiate de statele înteresate. Cît pri-veşte colana de aer care intră în componenţa teritoriului, acesta ajunge – convenţional vorbind – pînă la limita infirioară a spaţiului cosmic. Frontierele, făcînd parte din teritoriu, sînt, de asemenea, inviolabile. Constituţia Re- publicii Moldova, în art.3, alin.2, postulează inviolabilitatea frontierelor, precizînd că acestea „sunt consfinţite prin legea organică, cu respectarea principiilor şi acelorlalte norme general admise ale a dreptului internaţional”. Există vreo relaţie între teritoriu şi populaţie? Bineînţeles. Puterea de stat este întreal- tele şi poate mai întîi, puterea de a guverna. Această putere trebuie circumscrisă unui spaţiu şi cu privire la o anume colectivitate, cu privire la populaţie care s-a fixat pe teritoriul statului şi care, în covîrşitoarea ei majoritate, aparţine statului prin cetăţenie. Rezultă de aici sensul celor cuprinse în art.3, alin.4 din Constituţie: „Pe teritoriul statu-lui român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine”. • Inalienabilitatea teritoriului. Am arătat mai sus că statul se bucură de suveranitatea teritorială. Suveranitatea teri-torială a statelor implică însă nu numai drepturi pentru ele, ci şi obligaţii pentru celelalte state, cărora le este interzis să aducă atingere, subliniază T.Drăgan. Principiul integrităţii sau inviolabilităţii teritoriului statului exprimă tocmai obligaţia existentă în sarcina ce-lorlalte state de a respecta această suveranitate teritorialăa statului. Dreptul internaţional contemporan consacră principiul integrităţii teritoriale a statelor. În cadrul acestui principiu şi în cazuri bine determinate (de exemplu, exercitarea de către o naţiune a dreptului prevăzut de articolul 1 § 2 din Carta O.N.U.), dreptul inter-naţional admite însă să aibă loc, cu respectarea riguroasă a principiului autodeterminării naţionalităţilor, modificări în teritoriului unui stat. Pe de altă parte, în dreptul internaţio-nal se consideră că formele prin care voinţa unui popor se poate exprima în materie de modificări teritoriale sunt fie adoptarea une hotărîri în acest sens de organul legislativ, fie o consultare a întregului popor prin plebescit, binenţeles, cu condiţia ca, în cadrul acestei consultări, să se asigure o deplină libertate de exprimare a voinţei sale. În legătu-ră cu principiul integrităţii teritoriale a statelor, pct.4 al Actului final al Conferinţei pen-tru securitate şi cooperare în Europa din 1975 a prevăzut: „Statele participante vor res-pecta integritatea teritorială a fiecăruia din statele participante vor respecta integritatea teritorială a fiecăruia din statele participante”. „În consecinţă, ele se vor abţine de la ori-ce acţiune incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite, împotriva integrităţii teritoriale, a independenţei politice sau a unităţii oricărui stat participant, şi în special de la orice asemene acţiune care constitue o folosire a forţei sau ameninţare cu forţa”. „Statele participante se vor abţine, de asemenea, fiecare, de a face din teritoriul celui- lalt obiectul unei ocupaţii militare sau al unor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei dobîndiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Nici o ocupaţie sau dobîndire de această natură nu va fi recunoscută ca legală”. Ţinînd seama de aceste principii ale dreptului internaţional, consacrarea de către Constituţia din 1994 a caracterului inalienabil al teritoriului Repub-licii Moldova are următoarele consecinţe: În primul rînd, ea implică constatartea că, teritoriul său nu ar putea modificat fără să se aducă atingerea voinţei poporului care-l locueşte. În al doilea rînd, consacrarea de către Constituţie a principiului inalienabilităţii teritoriu-lui Republicii Moldova duce la consecinţă că, potrivit ei, micile modificări ale frontierei de stat, cerute de anumite înprejurări locale sau prin care se urmăreşte o mai buna deli-mitare a ei, adică ceea ce în mod obişnuit se desemnează prin noţiunea de „rectificări de frontiere”, nu se pot efectua decîn printr-o modificare a Constituţiei. Într-adevăr, din moment ce prin principiul inalienabilităţii teritoriului se consacră pe cale constituţională frontierele de stat actuale, este firesc să se ajungă la concluzia că nici o rectificare a lor nu este posibilă decît tot pe cale constituţională. Astfel fiind, o reglementare printr-un act normativ inferior Constituţiei va putea interveni numai pentru a consacra printr-o descriere amănunţită situaţia existentă a acestor frontiere. În acest sens trebuie interpre-tat articolul 3 (2) al Constituţiei noastre din 1994, potrivit căruia „Frontierile ţării sunt consfinţite prin legea organică, recunoscîndu-se principiile şi normele unanim recuno-scute ale dreptului internaţional”. În al treilea rînd, principiul inlienabilităţii implică interzicerea de către Constituţie a luă-rii oricărei măsuri, oricare ar fi forma în care ar fi îmbrăcată, de natură să implice recu-noaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statu-lui nostru. Acestă consecinţă a principiului inalienabilităţii teritoriului nu este imcompa-tibilă cu recunoaşterea de către statul nostru a imunităţilor şi previlegilor reprezentanţi-lor diplomatice pe teritoriul său. Imunităţile reprezentanţelor diplomatice constau în fap-tul că, în scopul înfăptuirii egalităţii suverane a statelor, este necesar ca reprezentanţii şi reprezentanţele lor diplomatice să se bucure, pe baza de reciprocitate, de anumite drep-turi de natură să le facă posibilă îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor, cu condiţia ca exerciţiul acestor drepturi să ne aducă atingerea suveranităţii de stat. Astfel, atît sediul reprezentanţilor diplomatice, cît şi arhiva şi documentele diplomatice, indeferent unde ar fi situate, sunt inviolabile, în sensul că organele statului de reşidinţă nu pot intra în te-ritoriul lor sau să le perchiziţioneze. Deasemenea, inviolabilitatea cuprinde şi bunurile reprezentanţei diplomatice, oricare ar fi natura lor. Deşi inviolabilitatea reprezentanţilor diplomatice impiedică organele statului de reşidinţă să-şi exercite unele atribuţii cu pri-vire la sediu şi la anumite bunuri ale acestor reprezentanţe, totuşi această situaţie nu este de natură să aducă atingere suveranităţii, dat fiind că ea implică o deplină reciprocitate a statelor respective. Pe de altă parte, inviolabilitatea reprezentanţilor diplomatice este o instituţie recunoscută prin uzanţe diplomatice general acceptate între statele moderne. Naţiunea • Dimensiunea demografică şi psihologică a statului. Statul este o formă specifică de organizare a unei colectivităţi umane. Cu alte cuvinte populaţia constituie una dintre dimensiunile inerente statului. Un teritoriu fără populaţie nu poate constitui un stat. Numărul membrilor respectivei populaţii nu este decisiv pen-tru constituirea unui stat, dar nici nu poate fi indiferent. Esenţial totuşi este aspectul ca-litativ sau psihologic al dimensiunii demografice, exprimat concis şi dens prin conceptul de Naţiune. Într-adevăr, mai întîi este de observat că termenul „populaţie” nu este riguros definit, el putînd fi o sursă de ambiguităţi, întrucît, cum se ştie, fac parte din populaţia ţării şi cetăţenii străini sau apatrizii. Apoi, deşi modificările intervenite în componenţa popula-ţiei, prin imigrare, prin transfer de persoane sau într-un alt mod, nu afecteză identitatea şi continuitatea statului, totuşi, ceea ce-i asigură distinctibilitatea şi permanenţa este Na-ţiunea. Ea – Naţiunea – este cartea de identitate a poporului şi a statului român, iar nu populaţia, totdeauna eterogenă şi fluctuantă. Apoi, statul nu este simplamente expresia organizării unei colectivităţi umane „oarecare”. Această colectivitate este omogenă, pe-renă şi distinctă de alte colectivităţi, prin legăturile indistructibile şi specifice existente între membrii care o alcătuiesc, precum şi prin fizionomie. Naţiunea – ca formă superioară de comunitate umană – incomfundabilă cu alte colec- tivităţi, nu este un fenomen exclusiv etnic sau biologic. Ea este o realitate complexă şi este, totodată, produsul unui îndelungat proces istoric, avînd la bază comunitatea de ori-gine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi voiţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu. Sentimentul naţional constituie astfel cel mai puternic ferment al co-eziunii statului şi al permaneneţei lui. Iată doar cîteva dintre motivele pentru care statul român este definit ca Stat–Naţiune. În acest sens, în chiar art.1, alin.1 din Constituţia României se proclamă: „România este statul naţional”. Identificarea Statului cu Naţiunea nu are nimic comun cu ceea ce s-a în-tîmplat cîndva – prin pervertirea celor două categorii pereche – alunecîndu-se spre for-mele extreme ale Naţiunii – Stat (Stat rasial). • Populaţia. Cetăţenia – caracteristica lor generală. Noţiunea de populaţie – caracteristică generală; Populaţia este unul din elementele constitutive ale statului. Un stat nu poate exista fără teritoriu. Dar nici fără populaţie nu există. De altfel, statul, aşa cum l-am definit, reprezintă o societate umană organizată, o societate stabilizată în interiorul unor frontie-re permanente. În general, în cadrul populaţiei unui stat distingem trei categorii de locuitori: locuitori care au acceeaşi cetăţănie (cetăţenii, categoria cea mai numeroasă); locuitorii care au cetăţenia altui (altui) stat(e) (străinii); locuitorii care nu au nici o legătură (apartenenţă) cu vreun stat (apatrizi, fătă cetăţenie). Dintre aceste trei categorii numai cetăţenii se bu-cură de deplinătatea drepturilor şi sunt ţinuţi de deplinătatea obligaţiilor prevăzute în le-gea fundamentală a ţării. Populaţia poate fi caracterizată atît din punct de vedere cantitativ cît şi calitativ As- pectul cantitativ al populaţiei aduce în discuţie fenomenul demografic, politica demo-grafică a fiecărui stat, de încurajare sau nu a creşterii demografice. Aspectul calitativ are în vedere faptul că fiecare stat regrupează într-o proporţie mai mare sau mai mică populaţii cu trăsături etnice diferite. În funcţie de această regrupare, statele se pot împărţi în state naţionale şi state multinaţionale. Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritară formează o singură naţiune. Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţile istorice, interesele materiale şi culturale comune, situaţia geografică. Din cauza unor împrejurări deosebite nu întotdea-una aceste elemente pot fi întrunite fără, însă, ca naţiunea să fie afectată. Despre naţiune, Dimitrie Gusti spunea că, dacă rasa, situaţia geografică (teritoriul), tradiţiile istorice, reprezintă condiţii obiective ale vieţii naţionale, limba şi religia sunt manifestările ei subiective, care numai după ce sunt produse, intră în rîndul lor în cate-goria condiţiilor obiective; toate la un loc nu formează elementele constitutive ale naţiu-nii, ci numai cadrul ori mediul (cosmic, biologic şi pshoistoric), în care se naşte şi evo-luiază naţiunea. Pentru I.Deleanu, naţiunea, ca formă de comunitate umană, este o realitate complexă şi, în acelaşi timp, este produsul unui îndelungat proces istoric, avînd la bază comunita-tea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tra-diţie şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu.1 Naţiunea - scria M.Djuvara- nu trebuie sa se confunde cu ceea ce în mod superfecial se numeşte poporul, „adică cu generaţia prezentă”. Statul nu este numai reprezentantul generaţiei prezente, „el este reprezentantul în acelaşi timp al tuturor tradiţiilor trecutu-lui şi al spiritualităţii viitoare”2. În privinţa raporturilor dintre naţiune şi stat, naţiunea precedă statul. În acest sens, exemplificăm prin aceea că naţiunea română s-a format înainte de unirea celor două principate româneşti şi formarea statului unitar naţional (1859) precum şi evident, înain-te de desîvîrşirea statului naţional unitar român (1919). 1Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.2, Iaşi 1993, pag.14. 2M.Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, Izvoare şi drept pozitiv, Ed. ALL, Bucureşti 1995, pag.65. Ideea de stat naţional nu exclude existenţa pe teritoriul lui a unor minorităţi etnice, adică a unor populaţii de altă naţionalitate decît cea care s-a constituit într-un stat prop-riu în temeiul principiului naţionalităţilor. Cu toate acestea, minorităţile nu se pot preva- la, potrivit normelor de drept internaţional, de un drept de autodeterminare. În România, statul român recunoaşte şi garantează dreptul de identitate al minorităţi- lor naţionale. Acestea au „dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identită-ţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”(articolul6 aliniat 1). Această prevedere constituţională este conformă cu consacrarea internaţională în materie, potrivit căreia ”În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţi-nînd acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi mem-bri ai grupului lor propria lor viaţă culturală de a profesa şi practica propria lor reli-gie sau de a folosi propria lor limbă” (articolul 27 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice). Dreptul de identitate astfel proclamat şi garantat, nu trebuie să degenereze în privile-gii: În acest sens, Constituţia vine şi precizează: „Măsurile de protecţie luate de stat, pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinînd minorită-ţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni romîni” (articolu l6 aliniat 2). Statele multinaţionale sunt state ale căror populaţii sunt formate din diferite rase sau naţionalităţi, vorbind limbi dierite şi avînd culturi şi un trecut istoric diferite. În aseme- nea state, coeziunea naţională este dificil de întreţinut, dar nu imposibil de realizat. Sentimentul naţional este străin, potrivit reglemenărilor constituţionale idei de şovă- ism. El presupune ocrotirea minorităţilor, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor. În acest sens amintim consacrarea constituţională din articolul 4: „Statul are ca fundament unitatea poporului român. România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţe-nilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”. Bibliografie: 1. D.Baltag, A.Guţu „Teoria generală a dreptului” Chişinău, 2002 2. Gh.Lupu, Gh.Avornic „Teoria generală a dreptului” Chişinău, 1997 3. R.I.Motica, Gh.Mihai „Introducere în studiul dreptului” Vol.II, Timişoara 1995 4. I.Ceterchi, I.Craiovan „Introducere în teoria generală a dreptului” Bucureşti 1993 5. M.V.Dvoracec, Gh.Lupu „Teoria generală a dreptului” Iaşi 1996 6. V.D.Zlătescu „Mari sisteme de drept în lumea contemporană” Bucureşti 1992 7. I.Santai „Introducere în studiul dreptului” Sibiu 1991 8. N.Popa „Teoria generală a dreptului” Ed. Actami 1996 9. Теория государства и права. Москва: МЮИ 1993 10. В.М.Сырых „Теория государства и права” Москва: Юридический дом «Юстицинформ» 2001 11. А.И. Коваленко „Общая теория государства и права” Москва: ТЕИС 1996 12. „Общая теория права и государства” Под редакцией В.В. Лазарева Москва: «Юрист» 1994 13. Давид Рене «Основные правовые системы современости» Москва: 1988